Vrând nevrând, ajungem și spre finalul zonei pe care mi-am propus-o ca și trecere în revistă pentru materialele foarte solide care au apărut anul trecut. Pentru acest ultim capitol, precizez că m-am concentrat atat asupra tuturor albumelor meritorii, chiar dacă unele nu m-au prins personal (asta nu diminuează calitatea muzicii).Din toate subgenurile posibile. E ceva mai stufos acest capitol, așa că poate nu am insistat extrem de mult pe fiecare dintre materiale.
Și primul care îmi vine-n minte, analizat și el extrem de târziu, pe final de decembrie, este un proiect numit The Chronicles of Father Robin. Ceva din categoria “nu se mai face muzică, cum se făcea odată… sau …?? Un super proiect norvegian, compus din membrii unor trupe precum Wobbler, Tursmorke și Jordsjo. Un mix extraordinar de cald de folk, art prog și elemente etno. Dacă vreți niște repere, un fel de îmbinare între Hetfield and the North, Camel, Ritchie Blackmore solo albums și Wobbler. The Songs and Tales of Aiorea – o trilogie extraordinară, cu o lume fantastică, desprinsă parcă dintr-un mix al fantasy-ului lui Tolkien și istorisirile Shakespeariene. Foarte cinematic și expresiv, frumos executat, albumul este un strop de inedit în tot peisajul progului mondial de astăzi.
Dacă acest album ar fi fost lansat în anii ‘70, ar fi fost din peisaj și sigur nimeni nu ar fi avut decât cuvinte de laudă la adresa lui. Și deși are un aer retro, se bucură de tot ce are mai bun de oferit scena de astăzi a progului. Un mixaj corect, niște instrumentatii unde niște distorsuri de chitară sună exact așa cum ar trebui să sune orice distors (adică exact și neîmprăștiat peste restul de instrumente), microfoane corecte, adică mai toate detaliile tehnice, care prin limitările vremurilor de atunci, au mai aruncat ici-colo umbre peste mixurile vremii. Recomand parcurgerea acestui material, mai ales îndrăgostiților iremediabil și oarecum convex de acea perioadă. O ureche antrenată, va detecta cu siguranță elementele de noutate, atât cele tehnice, cât și de execuție. Un alt lucru meritoriu, este faptul că dincolo de niște mici detalii, acest proiect este distinct de orice au creat anterior membrii lui. Sper să apreciați liniile melodice și complexitatea aranjamentelor cu aerul lor parțial nostalgic și ușor romantic. Aștept cu nerăbdare să-mi ajungă și partea de suport fizic, pentru a mă bucura și de zona grafică.
The Chronicles of Father Robin – Eleision Forest
Următorul material selectat, este un album al căror autori sunt Byron. Da, ai noștri ca brazii. Efemeride este un album cât se poate de prog (dacă e să ne luăm după definiția genului). Are o componentă alternativă importantă, însă sonorități electronice, funk sau rock, vin să completeze tot acest cadru. Dacă pe lângă asta mai ai și curiozitatea să cercetezi textele, ei bine … cu siguranță că vei înțelege de ce spun că acest album e un album de top. Extrem de subtil și rafinat, bogat ca o zi de toamnă, Efemeride este exact genul de evadare de care fiecare dintre noi avem nevoie măcar din când în când. L-am ascultat acasă pe sistemul meu și mi-a plăcut maxim. L-am ascultat live în /form Space și mi-a plăcut la fel de mult. L-am ascultat împreună cu ai mei pe mașină și mi-a mers direct la suflet. Oriunde am rulat acest album, a părut că e natural, parte din decor și mai mult decât orice, îmi aduce o stare de bine.
Nu cred că e relevant să spun că unele piese totuși sunt mai bune decât altele. Nici că orice comparație cu Nouă e la fel de irelevantă. Sunt două momente de creație fantastice și mă bucur să fiu contemporanul lor. Singurul regret real este acela că am ratat oarecum momentul în care, impresionat fiind de toate cele trei ipostaze de care v-am spus mai devreme, n-am dus până la capăt o recenzie mai amplă a albumului. Dar cu sigurantă, Efemeride reprezintă unul dintre albumele care mi-au plăcut foarte mult în 2023.
Un alt material care m-a impresionat este Obsidian Tide – The Grand Crescendo. Cum nu am ascuns niciodată afinitatea către compozitiile Opeth, evident că mai tot ce vine cu o influență mai notabilă sau mai discretă dinspre această direcție, e posibil să îmi placă. Ce nu te-ai aștepta este să auzi astfel de sonorități, venind dinspre zone precum Israel. Oz Avneya, Schachar Bieber și Erez Nadler își pot da licența în modul în care au studiat compozițiile lui Akerfeldt.
Liniile melodice le aparțin. Nu avem de a face cu un cover band sau copy cat band. Dar modul în care sunt alternate zonele de chitară acustică cu cea pe distors, zonele mai lirice cu cele aglomerate, alternanțele de voci clean cu growl … te întrebi dacă nu cumva cineva a stat la geamul lui Akerfeldt în pandemie și a luat notițe. Sonic e mai mult în zona My Arms your hears. Compozițional, Still life / Ghost Reveries. Poate la partea de originalitate nu e vreun album revelație. Și poate și registrul de clean voice poate părea puțin din alt peisaj uneori (deși e corect interpretat și nici timbrul nu e chiar unul banal; pur și simplu te-ai aștepta ca și el să urmeze restul ansamblului). Însă materialul este cât se poate de solid și de plăcut. Dacă Mihăiță n-ar fi schimbat macazul cu Heritage, cu siguranță, un posibil material ar fi sunat așa. Sper pentru binele lor, să își clădească un sound cât se poate de propriu, pornind de la această bază. Cazuri care pot fi citate ca exemple sunt destule. Rămâne de văzut, iar băieții și-au câștigat dreptul de a fi urmăriți după acest album. Recomandat în special fanilor Opeth care plăng seara după growlul lui Mișa.
Crown Lands – Fearless. Canada 2023. Într-unul dintre capitole, i-am pomenit pe Anchoret cu un material de excepție. Pentru că tot e într-o perioadă de fierbere în care mai toate publicațiile de prog dau nume de-a valma pentru o posibilă reuniune Rush cu diverse formule la tobe, băieții ăștia, arată de ce e importantă istoria. Doar câteva rânduri mai sus, v-am pomenit de un proiect care a studiat extrem de bine maniera de compoziție și a reușit un material nou, distinct și cât se poate de convingător. Avem de a face exact cu aceeași rețetă. Doar că de această dată, vorbim despre Rush. Asemănările, extrem de evidente până la un punct (mie de exemplu vocea mi-a adus uneori mai mult cu un Robert Plant la tinerețe), nu diminuează însă efortul acestor băieți. Uneori ridicarea la nivelul maestrului de la care s-a inspirat, nu este pentru orice Margaretă. Aici însă … Nicio îndoială.
O altă versiune de 2112, foarte tonică și extrem de bine interpretată. Eu dacă aș fi Lee sau Lifeson și aș lua decizia unei reîntrupări, implicit a unui turneu, nu aș ezita să-i am pe băieții ăștia în deschidere. Efortul lor este unul cât se poate de coerent și nu lipsesc nici propriile inserții in materialul audio. Distanțarea de universul Rush se face cu reverență și respect. Apropierea se face cu smerenie și curaj. Dacă ești fan Rush, acest album este un must-have pentru meniul propriu. O lansare mai mult decât onorabilă a lui 2023. Crown Lands, un nume de urmărit, pentru care se cuvine să mulțumesc celui care mi i-a recomandat.
Nu putea lipsi din seria albumelor lansate, ceva care să nu fie în apropierea unui crossover prog. Doar că de data aceasta, Godsticks au ales o versiune ceva mai metalică decât la precedentul material. This is how a winner looks like este per ansamblu un album mai omogen , mai sudat decât precedentul, căruia însă îi lipsesc “vârfurile”. Piesele de rezistență sunt greu de scos din întregul context. În funcție de preferințe, ele pot fi chiar diferite ca stil.
Am mai remarcat o anumită maturizare pe zona de voce, una care se pliază perfect pe tonul de chitară ales. Însă poate cel mai frumos capitol al acestui album în comparație cu precedentul, sunt liniile de bas. Pur și simplu nu ai cum să le ignori. Atât ca și ton și amplasare în mix (unul reușit de această dată, dar nu perfect), cât și ca soluții alese pentru zona ritmică (uneori în contrapunctul liniei generale). Acuma că tot am intrat în 2024 și am primit câteva preview-uri asupra unor titulaturi, permiteți-mi să fabulez : oare cum ar arata un turneu Pineapple Thief cu Godsticks în deschidere?! Ei uite, pentru asta ar merita niște lumânări aprinse.
Următorul din seria albumelor cu un impact emoțional rezonabil (spre puternic) o reprezintă portughezii de la Apotheus cu al lor Ergo Atlas. Rezumând experiența mea cu zona portugheză, nu-mi vin în minte alții decât băieții de la Moonspell, un proiect doar pe alocuri tangent progului (vezi ultimele lor două albume) și care activează cu succes în alte teritorii stilistice. Îi știu din vremea liceului, îmi plac foarte mult și așteptam demult un proiect solid pe zona de prog pe care să pot spune că încep să-i plac în egală măsură.
Deși ascultarea acestui material nu a putut fi făcută (până la momentul scrierii acestor rânduri) în condiții corecte, materialul m-a impresionat foarte mult. Este un progressive metal atmosferic, unde uneori ai parte și de zone mai extreme, iar distorsul se învecinează accidental cu cel din djent. Adică are exact doza corectă, cât să nu cadă în matematic și artificial. Anumite pasaje, mie mi-au adus aminte de Villagers of Joannina City. Nu aș considera acest album un game changer. E doar un efort care s-a potrivit cu starea mea de spirit la momentul în care am luat contact cu el și a rămas neschimbat ca și impresie și la următoarele rulări. Spre deosebire de alte proiecte, poate chiar mai meritorii din perspectiva compozițiilor decât Ergo Atlas, acest album s-a lipit. În situația în care prog metalul vă place, cred că merită să îl rulați măcar odată.
APOTHEUS – The Unification Project
Iar dacă acest proiect nu vă atrage, poate sonoritățile de metal mai atmosferice propuse de Earthside cu Let The Truth Speak. Este exact genul de album cu care am avut și în trecut genul ăsta de probleme. L-am ascultat de câteva ori deja și încă nu am făcut click.
Parțial din cauza faptului că mintea mea percepe mult prea monotonă senzația dată de atmosfera creată (pur și simplu percep inducerea acelei stări, dar nicio ieșire din ea – un fel de plonjon în abis). Sau poate că am resimțit prea mult prezența tobelor. Anumite pasaje trebuie să fii de lemn însă, ca să nu-ți dai seama cât sunt de frumoase. Sunt extrem de conștient, că acest album poate fi la fel de bine în viziunea unora dintre voi unul dintre pretendenții la best of 2023. Nici că aș putea să vă contrazic. Doar că pe mine nu m-a prins. Dincolo de acest considerent cât se poate de subiectiv, meritele albumului sunt cât se poate de evidente. De aceea, îmi fac datoria de a-l semnala. Cu siguranță, acest gen își găsește aprecierile în ascultătorii de prog de la noi.
Continuând cu un album (tot la zona de mixed feelings), menționez Wilderun cu Epigone. Deși apropierea stilistică de Opeth ar trebui să fie pentru mine suficientă pentru a cupla instantaneu și la acest de material, ei bine, de această dată, spre deosebire de A Veil Of Imagination, n-am mai avut cu Epigone acel wow effect și aceeași intensitate în materie de interes. Și în acest caz, anumite pasaje m-au pierdut.
La reascultare, cu toată silința, n-am reușit să mă apropii mai mult decât am făcut-o la prima audiție. Așa că intrigat, am încercat pentru recalibrare și testare, A Veil of Imagination și a mers la fix. Câteodată chiar merit o bătaie zdravănă ca să mi se dezlipească rotițele gripate la mecanismul de recepție. E foarte posibil ca și acest album, la un moment dat, să regret că nu i-am dat mai multe șanse acum. Dar el rămâne un reper cât se poate de solid pentru lansările 2023.
Despre ultimul Katatonia, am spus-o la momentul lansării ce gândesc. Am aceeași părere sedimentată și după mai multe rulări. Nu este cel mai bun material al lor, nici cel mai slab. Are câteva piese de top și în rest … cam aceeași notă, de marcă înregistrată.
În mod analog despre Riverside – IDentity. Apreciez acest album și am apreciat chiar mai mult prezentarea lui live. Dar raportat la întreaga lor discografie, nu e în top 3 pentru mine.
Despre Memorialul Soen, v-a spus Cristi mai multe la lansare. Părerea mea diferă. E poate cel mai slab album al lor. Și asta pentru că deja elementele de noutate sunt extrem de puține. Foarte multe teme reciclate, foarte multe structuri similare cu materialele produse anterior. Am spus-o încă de la Imperial : o schimbare se impune. Material există, trebuie descoperită și doza de curaj necesară îmbrățișării schimbării.
Haken cu Fauna este iar unul dintre albumele solide care mi-au produs o stare contradictorie în 2023. Ascultat cap-coada în condiții corecte, acasă, nu mi-a spus prea multe. A reușit mai mult decât au făcut-o Virus și Vector, dar tot puțin. Însă în format live, cu piesele noi încadrate de cele mai vechi, acolo a fost doza perfectă. Show-ul lor a fost unul dintre cele mai bune văzute anul ăsta și asta nu-i puțin lucru. Dar Fauna sunt hotărât să-l mai rulez de câteva ori. Poate poate. Cu siguranță, sunt destui printre voi, care ați ales să citiți rândurile astea, care îl iubiți deja și nu mai aveți nevoie de vreo confirmare. Rog să nu vă supărați dacă unele dintre păreri, nu se potrivesc cu propria viziune. Indiferent de care dintre albumele pomenite ar fi vorba.
Și cam astea ar fi mențiunile mele pentru 2023. Evident, nu-i greu de văzut că marea majoritate se încadrează la zona de prog metal. N-am ascuns niciodată afinitatea mea pentru acest subgen. Însă am fost cât se poate de sincer în aprecieri și cum nu se poate mai obiectiv în raport cu propriile criterii. O altă observație poate fi aceea că au mai fost și alte materiale produse în anul tocmai încheiat care le-am parcurs integral sau parțial. Dacă nu le-am pomenit, înseamnă că pentru mine, n-au fost suficient de solide. Cu siguranță vor mai fi și altele ce urmează să le descopăr, cine știe prin ce împrejurare. Concluzia mea, este că 2023 a fost un an plin de lansări și doar obscuritatea unora poate să dăuneze impresiei generale. Pentru mine personal, a fost un an bun, cu noi descoperiri de calitate, cu oameni dragi alături de care am ascultat (și pe alocuri și dezbătut) albume de toate felurile și de toate genurile. Unele au rămas mai mult cu mine, altele mai mult cu ei. Lucru firesc și relevant doar din perspectiva personală. Muzică este destulă pentru toate timpanele, iar faptul că fiecare dintre noi apreciază cu intensitate diferită același material, nu este decât o dovadă a unicității fiecăruia dintre noi. De aceea nu am ales (și o să evit să o fac și pe viitor) versiunea unui top. Sper doar ca din aceste recomandări, unele să-și poată găsi ecourile și în inimile și mințile unora dintre voi. Pentru că poate cel mai frumos dar al muzicii, rămâne modul în care o putem savura împreună și împărtăși această experiență ulterior.
Atât declar și semnez, cu bucurie, al vostru Honci.
Un 2024 memorabil tuturor!
Comentarii recente