Empty … of words

Există în lumea Progului modern câteva nume în fața cărora nu poți decât să scoți pălăria. Te întrebi adesea de unde atâta inspirație pentru atât de multe albume articulate și atâta energie pentru implicare în atât de multe proiecte, unele mai variate ca altele. Pur și simplu, dimensiunea unor astfel de artiști este intr o ligă pe care o pot înțelege doar cei care activează în ea. Când spui Gildenlöw, evident că primul instinct este să mergi către domnul Daniel Gildenlöw, cunoscut deja ascultătorilor de prog metal de mai bine de 25 de ani. Pain of Salvation este deja un nume de prim rang și nu mai are nevoie de vreo prezentare prealabilă. Ceva mai puțin vizibil însă, este Kristoffer Gildenlöw. Dacă faci parte din nucleul hardcore Pain Of Salvation, cu siguranță știi că a făcut parte din acest proiect inclusiv pe albumul 12.05 din 2005. Toate colaborările post Pain of Salvation și proiectele în care a fost angrenat până la startul carierei solo din 2013 cu Rust, ar putea acoperi pagini întregi. Despre diversitatea acestora, nici nu mai are rost să discutăm. Dar nu asupra acestor proiecte doresc să mă aplec în materialul de față, ci asupra carierei solo. Și nu pentru că este încă un subiect de nișă, ci pentru că după umila mea părere, merită cel puțin la fel de multe reflectoare precum cariera fratelui său.

După lansarea albumului solo de debut Rust, au urmat The Rain (2016), Homebound (2020), Let Me Be A Ghost (2021) și iată că în acest an, am primit un nou material, Empty. Până la apariția acestui material, aș fi încadrat proiectul solo Kristoffer Gildenlöw, într-o linie relativ conservatoare, fără foarte multe variații, nelipsită însă de sclipiri precum Homebound, un album introspectiv, un minimalism liric aparte, la care este aproape imposibil de lipit de eticheta de prog. Cu sau fără etichetă, rămâne însă acel sentiment aparte creat de rularea albumului, unul extrem de sensibil, cu linii dintre cele mai reușite. Simplitate și eficiență în a transmite emoție pură. Cam asta ar fi reducția la esență a întregii discografii solo, până la Empty.

Evident că apariția noului album mi-a creat o stare de neliniște și dorința de a-l rula cât mai repede. Curiozitatea a trebuit însă dublată bine de răbdare. Așa că astăzi, la aproape trei  săptămâni distanță și deja nenumărate rulări, sunt cred suficient de capabil să aștern niște impresii despre acest album. Pentru cei familiarizați mai puțin cu zona de creație a lui Kristoffer, este bine să precizăm, că este un univers complet diferit de cel al lui Daniel. Nu mai bun, nu mai rău, ci doar DIFERIT. Aș spune complementar, dacă acest termen nu ar fi prea restrictiv în mod normal. Lirismul compozițiilor Kristoffer Gildenlöw este unul aparte. Vocea mai baritonală decât a fratelui său, zona de interes și de inspirație sensibil diferite, instrumentația redusă întotdeauna la esență, atmosfera mult mai rarefiată și mai melancolică, tempouri mai predictibile și în general un mixaj extrem de aerat. Toate acestea, creeaza un feeling aparte. O stare indusă pe care apoi cu greu vrei să o părăsești. Până la Empty, albumele Kristoffer Gildenlöw au magia de a-ți construi o stare în care reveria și introspecția își pasează una celeilalte întâietatea. Doar două elemente aș spune că mie personal îmi creează o ușoară barieră: primul element îl constituie faptul că trebuie să ai deja o stare anume pentru aceste materiale, una în care să poți primi și inmagazina toată această melancolie, iar al doilea, e modul în care au fost înregistrate albumele precedente, cu majoritatea compozițiilor interpretate și mixate chiar de el. Simțeam uneori lipsa unei trupe adevărate în spate. Cu toate acestea, nu înseamnă că apreciez mai puțin efortul artistului. 

Însă Empty marchează o schimbare de atitudine și de raportare la propriul univers compozițional. Deși albumul nu abandonează filosofia de a compune, el aduce de această dată 12 capitole cu 12 componențe diferite, perfect acordate fiecăreia dintre piese. Surprinde această coeziune la nivel de album, atât la nivelul mixajului, cât și la nivelul interpretării. De altfel, efortul de producție, grafică, mixaj, compoziții și interpretare (la cel puțin un instrument în fiecare dintre piese) îi aparțin. Aș spune că e vorba de un efort titanic de această dată, având în vedere componența pe fiecare piesă. Practic, dacă până acum ai fi putut reproșa lipsa unui band, acum ai exact asta, și nu oricum ci pentru fiecare piesă în parte. O schimbare de recuzită, la fiecare act, într-o piesă de teatru, pusă în scenă după aceleași repere clădite și consolidate în 10 ani de carieră solo. 

Fiecare dintre piese are ceva special și deși nu avem un album concept în varianta clasică, este incredibilă maniera în care piesele își transmit una celeilalte ceva din vibrația proprie. La nivel de album, totul este minuțios gândit și aranjat. Kristoffer e aidoma unui bijutier, care încearcă să polișeze fiecare față a diamantului într-o manieră unică. 

După prima rulare, am afirmat că acest material se potrivește “mănușă” fanilor Pink Floyd. Solourile de chitară sunt absolut impresionante. Te-ai putea gândi că domnul Gilmour, a ales să-și părăsească pentru câteva luni comoditatea propriului cămin și s-o înlocuiască cu tundra suedeză. Solemnitatea și în același timp frumusețea peisajelor hibernale transpuse în cea mai pură formă de exprimare pe 6 corzi. Doar că nu doar acest reper este unul care transpare. Și nici nu aș vrea să credeți că e vorba de vreun album tribut Pink Floyd. Este cât se poate de original și tonul cât se poate de propriu. 

Piesa de debut, Time To Turn The Page am perceput-o exact ca pe un manifest în această direcție: “Vreți să vedeți ce pot face cu adevărat?! Ei bine … Așezați-vă bine în scaun și puneți-vă centurile de siguranță!” Deși … introul piesei te poate induce în eroare, raportat la precedentele materiale discografice. Linia vocii are un ușor aer de Beatles, iar pasajul în forță combină un mic fragment de tehnică a la Hendrix cu sensibilitate de Gilmour. 3 minute la intensitate, unde simți instantaneu schimbarea.

End Of The Road este acel element de legătură dintre vechile albume și acesta. În locul unor pasaje de clapă și a unor elemente atmosferice, pe acest album solourile de chitară vin să puncteze precis la capitolul emoție. Scurte dar percutante și extrem de abil construite și poziționate.

Harbinger of Sorrow este acea reflecție care aduce aminte de un univers familiar și totuși îndepărtat; poate cea mai directă dintre piesele de pe album, cu trimitere la perioada Pain of Salvation. Chiar și mixajul acestei piese, se aseamănă mult cu cel al materialelor PoS din perioada Be. Diferă însă zona de melodicitate și se remarcă într-un mod aparte basul fretless dublat de o linie armonică de chitară. 

He’s Not Me mi-a adus aminte de Shine of You Crazy Diamond. Nimic în comun ca linie, doar ca feeling. Însă continuarea … Lake Of Tears – Homecoming (Forever Autumn): acel tempo agale, cu voce guturală dublate de un solo discret dar eficient. Un crescendo pe cât de inspirat, pe atât de inteligent integrat în cadrul albumului. Piesa dispune de un arsenal întreg de instrumente, care se pun în valoare reciproc și pregătesc terenul pentru unul dintre highlight-urile albumului.

Black and White este exemplul perfect de cum pot fi împletite elemente relativ simple pentru a crea emoție. Timbrul vocal masculin, ușor gutural, folosit mai mult pe zona de joase, complementat de cel feminin, sensibil și delicat al Ernei auf der Haar. Ambele susținute de Jan Willem Ketelaers pe zona de backing vocals. Un mers pe sârmă la înălțime, care te ține nu doar cu răsuflarea tăiată, dar și cu ochii umezi. 

Down We Go debutează cu o linie vocală mai degrabă apropiată de timbrul de joase a lui Tom Waits în tinerețe. Piesa este construită pe același fundament regăsit și pe Homebound, iar finalul cu soloul executat de Paul Coenrandie ne dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că niciodată un solo inspirat nu este în plus. Dacă mai regăsești și acea aromă inconfundabilă de Gilmour în el, cu siguranță că efectul produs este acela de dependență.

Turn It All Around ne propune o variantă de simfonic sintetizat la maxim, unde câteva viori și o voce de excepție te pot tine captiv pentru câteva minute bune țintuit în scaun.

Means To an End extinde puțin arealul sonic explorat anterior, propunând o piesă în care avem din nou parte de un regal: vioară, tobe, fretless și electric bass, chitări si voce. O transpunere în muzică a unui posibil sentiment al trecerii dincolo. Pentru că la prima ascultare de obicei mă las doar pradă muzicii, explorarea textelor fiind prezentă abia după a doua sau a treia ascultare, am omis mesajul (altfel inteligibil) din versuri. Inutil să spun că m-a luat cu furnicături rău de tot când am pus ochii pe versuri.

Beautiful Decay e o poveste spusă despre evadarea dintr-un spațiu prea mic și impropriu unei existențe. “Small town blues” interpretat în cheia unui Johny Cash. Parcurgerea versurilor mi-a adus aminte de sentimentul acela de “trebuie să plec de aici”, când orașul adolescenței mele devenise un corset mult prea convențional și cu mult prea multe prejudecăți.

The Brittle Man este o poveste despre omul simplu și lupta sa cu aviditatea unei lumi de a strivi orice urmă de caracter. Posibilitatea de a rămâne umil și în același timp consecvent propriilor principii, deși este o versiune teoretică de supraviețuire, pare mai degrabă improbabilă în zilele noastre.

Saturated este o piesă venită atât sonic cât și tematic în siajul precedentelor. Nimic nu poate fi mai elocvent decât versurile de mai jos:

Preludiul perfect pentru probabil cea mai bună piesă semnată Kristoffer Gildenlöw. Empty. Și cum ai putea pune vreodată într-o secvență muzicală sentimentul acesta de gol interior, aflat în imediata vecinătate a depresiei cauzate de ignoranța celorlalți?! O lume transformată în regret, martoră a incapacității noastre de a învăța din greșelile comise, este exact suportul acestui sentiment adânc de deznădejde și alienare. O piesă cât o carieră. Și nu una oarecare. Una construită cu meticulozitate și sensibilitate. Perfect conștientă de propria valoare și de ceea ce are mai bun de oferit.

În mod paradoxal, sentimentul post audiție al acestui album, este unul opus golului. Are rarisima calitate de a te umple de emoție, de a dori să-l asculți în permanență. De a te hrăni din tot acest melanj de stiluri și influențe. De a te lăsa captiv și de a te simți vulnerabil. Poate termenul de capodoperă e puțin golit de importanța utilizării lui excesive. Cu toate acestea, acest album se înscrie cu brio în categoria albumelor “once in a lifetime”. NU văd ce ar putea urma acestui album și care să poată aduce ceva mai profund, mai sensibil și mai curat. Poate doar ceva atât de curajos încât să demoleze tot ce s-a construit până acum și care să abandoneze propriul fundament. Exemple în acest sens ar mai fi. 

Dincolo de toate considerentele de mai sus, e bine să mai punctez un aspect. Probabil că mulți dintre voi v-ați săturat de câte ori m-ați auzit comentând la adresa mixajului și compresiei unui album. Nu doar că nu am absolut nimic de comentat. Acest album este o odă adusă modului în care urechile mele percep un mix impecabil. Fiecare murmur, fiecare tremur al vocii, fiecare notă de chitară, fiecare beat de tobă respiră natural și contribuie din plin pentru o experiență totală. 

Nu aș dori să continui cu lista de magna cum laudae pe care le pot pune în dreptul acestui album. Simt că ar fi prea puțin și poate i-ar ciobi din măreție. Tot ce pot este să vi-l recomand cu căldură. Să-l savurați pe îndelete și să îl descoaseți pe toate părțile. Cu delicatețe și smerenie. 

Tack Kristoffer för de 60 minuterna av absolut uppriktighet!