A fost o discuție relaxată în Journey Pub din Piața Romană. A fost și byron, dar au fost și Magica, Awake sau Trooper. A fost o discuție sinceră cu Six Fingers, am vorbit în mod relaxat mai bine de o oră. Am reușit să construim (ca o piesă de mobilier de la Ikea) discografia selectivă & participativă a lui Sergiu Mitrofan. Și am aflat și despre trucul cu sticla de apă caldă. Mai multe în cele ce urmează!
Prog Notes: byron a împlinit recent 13 ani de activitate. Ce simți că s-a schimbat iremediabil în tine de atunci și până acum?
Sergiu Mitrofan: Cred că ce s-a schimbat iremediabil în mine este cantitatea de fire de păr de pe cap: s-a diminuat considerabil. Muzical vorbind, aș zice că am evoluat destul de mult. În primul rând, am avut norocul să fim împreună aceeași gașcă și să nu ne dispersăm foarte tare. Noi nu am fost nevoiți să cântăm fiecare cu alte douăzeci de alte proiecte, ca să mai facem un ban. Formula asta e stabilă în momentul actual, avem mai mulți ani de când nu s-a mai schimbat.
E adevărat că la început au fost destul de multe aventuri cu componența: am schimbat vreo zece toboșari. Nu din cauza lor și nici din cauza noastră, pur și simplu așa ne-a dus viața. Nu cred că ne-am certat realmente cu vreunul dintre ei, n-avem povești de groază cu săbii și topoare. La momentul respectiv, pe unii toboșari nici nu ni-i permiteam. Din 2006 și până azi doar eu și Dan (Byron, n.n.) am rămas aici dintre membrii fondatori. Plus managerul nostru, Codruț. Ceilalți au venit și au rămas de-a lungul anilor și probabil că vom rămâne așa pentru o perioadă mai lungă.
Mie personal mi se pare că m-am apucat cam târziu de muzică la nivel profesionist. Am apucat să trăiesc și corporatismul acela de care fugim cu toții mai mult sau mai puțin. Știu ce am ratat, am aflat ce nu doream să-mi fac. Am doar studii muzicale medii, nu am Conservatorul, ci am terminat ASE-ul. Și abia apoi m-am apucat mai serios de ce trebuia să fac: muzică.
Cred că atributul cel mai important pentru o trupă este persistența, dincolo de muzică. Chiar aș zice că ce am învățat de-a lungul anilor ăstora de cântat este că muzica este importantă, dar e importantă într-o mai mică măsură decât te-ai aștepta. Mă refer pentru succesul unei trupe. Persistența face de cele mai multe ori diferența.
PN: Pe 9 noiembrie 2019, ați umplut Arenele Romane la concertul de lansare din București. Multe lucruri mi-au atras atenția atunci, însă nimic nu se compară cu senzația neașteptată pe care mi-a creat-o prezența celor trei interpreți care au transpus muzica voastră în limbajul semnelor. Care este povestea din spatele acestei colaborări? Cum ați reușit să vă sincronizați atât de bine, încât să pară un singur spectacol și nu două povești diferite?
SM: Ei au pregătit toată povestea asta, noi le-am dat playlistul cu ceva vreme înainte. Au învățat versurile și au împărțit piesele între ei. Fac treaba asta de multă vreme, au experiență. Este un spectacol întreg doar să-i urmărești. Au făcut același lucru și la Robin and the Backstabbers, iar ei vor reveni în spectacolul nostru poimâine la Timișoara (interviul a fost înregistrat joi, 5 decembrie 2019, n.n.). E o treabă relativ nouă, s-a mai făcut totuși la câteva spectacole din țara noastră. Cred că debutul a avut loc la Electric Castle 2019. Nu știu dacă erau fix ei, însă era vorba de transpunerea muzicii în limbajul semnelor.
Am vrea să continuăm colaborarea cumva pentru concertele mari, pentru că n-are sens altfel. Cred că e important ca niște oameni care sunt excluși de la bucuria unui show să poată participa, pentru că un show nu este doar muzică, după cum se poate observa. Oamenii ăia erau foarte bucuroși acolo și nu ne priveau absolut deloc pe noi. Era cu totul alt show. Oricum la noi a fost relativ ușor, la Robin a fost un challenge, la câte versuri au. Mai sunt și poetice și abstracte…
Ne-a apucat destul de târziu sentimentul ăsta civic
PN: Ți s-a părut că oamenii aceia, în ciuda faptului că nu vă puteau urmări și auzi, au avut parte de bucurie sau de distracție?
SM: Sigur că da. Erau acolo cu gașca lor și se aflau în mijlocul unei mulțimi care îi accepta așa cum sunt. Chiar este impresionant. Intră în jocul ritmului și al luminilor, iar lipsa auzului le amplifică celelalte simțuri.
PN: Comentarii favorabile la adresa albumului Nouă am tot citit. Dar cum stați cu haterii? Sau lupta asta o duce mai mult Dan?
SM: Avem hateri, iar pe unii dintre ei chiar îi și știm. Din fericire, nu-i așa rău. Mai avem până la Nickelback. Până la urmă e normal să avem hateri, e normal să nu placi tuturor. Ar fi chiar dubios să nu avem. Asta înseamnă că facem bine ceea ce facem, dacă există oameni care nu apreciază muzica pe care o cântăm.
Eu mai degrabă aș fi interesat de motivele pentru care merge atât de bine albumul Nouă. Consecințele le știm. Numărul de recenzii, interesul pentru album, cât de mult se vorbește despre el, câtă lume a venit la concertul de lansare (a fost practic sold out), dar și la aniversarea noastră de 13 ani de acum câteva zile, când nu se mai opreau din cântat la mulți ani în sala de la Expirat. Și întrebarea este de ce.
Oare ține de muzică, oare ține de faptul că în sfârșit e în română, că este la momentul potrivit, în locul potrivit? Habar n-am! Dar cert e că au fost considerabil mai multe recenzii, în general favorabile. Se vede în cât de rapid se vând biletele și în cât de mult succes avem în țară.
PN: Aveți în plan și concerte externe, pentru Diaspora? Mă refer la Italia sau Spania?
SM: Cred că nu suntem suficient de bătrâni încă pentru asta. Diaspora e în general foarte nostalgică. Totuși, s-ar putea să fie câteva concerte externe anul viitor. Am înțeles că vor urma niște spectacole afară. Nu ne-am concentrat încă pe asta. Mai avem spectacole în țară.
PN: L-am ascultat recent pe artistul vizual Dan Perjovschi în podcastul Pe Bune (realizat de Andreea Vrabie de la DOR). Și el spunea că implicarea socială în problemele cetății ar trebui să fie una dintre preocupările artiștilor, dar că nu l-ar fi deranjat nici să se fi născut într-o țară mai liniștită, unde să-și propună un țel artistic mai puțin militant sau mai puțin angrenat în meandrele concretului. Crezi că byron ar fi scris albumul Nouă, dacă membrii săi ar fi trăit și compus în Bergen, Amsterdam sau Wellington?
SM: Personal, dacă aș fi fost în Noua Zeelandă, nu aș fi avut timp de muzică, pentru că aș fi fost într-o excursie continuă (râde, n.n.). Ne-a apucat destul de târziu sentimentul ăsta civic, trebuie să recunosc. Și cumva e normal să fie așa. Ultimii doi ani au fost marcați de niște căcaturi foarte nasoale din partea guvernanților și nu numai. Și parcă nivelul de indignare a crescut ceva mai tare decât a fost până acum.
A fost cumva ca paiul care rupe spinarea cămilei. S-au acumulat ce s-au acumulat și la un moment dat s-a dus dracului. Suntem toți din byron foarte preocupați de ce se întâmplă cu România, mergem la toate manifestațiile mai importante, cel puțin cele privind subiectele în care credem. Ultimul a fost acela cu pădurile, din păcate a fost destul de puțină lume. Mai pe scurt: suntem implicați social, suntem interesați de ce se întâmplă, dar nu le spunem oamenilor ce să voteze. Uite, ceva important: nu am cântat niciodată pentru partide, deși am avut oferte.
Trucul clăparului: sticla de apă caldă
PN: Deși nu e la fel de cunoscută precum proiectul byron, activitatea ta muzicală a fost destul de vastă încă de la începutul anilor 2000. Mărturisesc că am căutat urmele tale pe internet, să văd toate proiectele tale muzicale, însă nu am găsit nimic grupat și compact. Enumăr doar câteva din acestea, fără a ține cont de vreo cronologie: Awake, Magica, Trooper (colaborator cel puțin la albumul Electric din 2006), albumul solo intitulat 9, dar și o trupă de prog de care mi-ai zis la un moment dat, dar căreia nu i-am reținut numele (în timpul interviului, Sergiu mi-a amintit numel trupei – Phonopia, n.n.). Rugămintea e să ne faci o cronologie, să fie un fel de bibliografie selectivă, astfel încât să fie toate datele astea adunate. Poate ne dăm și noi seama dacă 6fingers cântă în mai multe trupe decât însuși marele Mike Portnoy.
SM: În momentul în care am intrat la ASE, am căutat să-mi fac o trupă sau să mă alătur uneia. Era perioada pre-internet și era al naibii de greu. Cert e că n-a ieșit și m-am lăsat de povestea asta. Am făcut facultatea, m-am angajat. Și deodată am ajuns colaborator la Trooper. Pentru că lucram în același loc eu și Balaurul, chitaristul Trooper, cu care m-am împrietenit imediat. Apar pe vreo două albume, pe câteva piese. Și, undeva prin 2003, m-au luat și la un concert aniversar al lor. Era de 1 Mai și mergeam la mare. Era un frig și-o umezeală… Concertul era afară, în teatrul de vară de la Costinești. Festivalul se chema Metalheart. Dar era un frig de nu-mi simțeam degetele absolut deloc. Și de atunci am învățat stratagema cu sticla de apă caldă. Întotdeauna, dacă trebuie să cânți afară și ai probleme cu circulația periferică, e bine să ai o sticlă cu apă caldă. Și o ții în buzunar, te mai încălzești, altfel n-ai niciun control.
Acolo am fost remarcat imediat de trupa Magica. Doar că erau din Constanța, și eu din București. Am făcut multe drumuri cu mașina: de și la mare. Am scos patru albume cu ei, am compus și niște piese. Dar cel mai important lucru la momentul respectiv a fost că trupa Magica devenise cunoscută afară și am avut noroc să fim semnați de o casă de discuri din Mexic întâi, și apoi de una din Franța. Ăia din Mexic erau țepari, cu cei din Franța (Underclass Music) am avut mai mult noroc, iar ce au făcut ei bun a fost să ne bage în deschiderea unui nume foarte important din industrie. E vorba de After Forever, unde a cântat Floor Jansen, actuala solistă de la Nightwish.
Timp de o lună am bătut toată Europa și am înțeles cum e să fii într-un turneu adevărat. N-am mai repetat experiența niciodată, cu byron nu cred că se pune problema așa. E foarte interesant, foarte solicitant, obositor să fii trupa de deschidere. Cu ocazia asta am cântat și în săli foarte mari. Magica fost destul de cunoscută într-o anumită perioadă pe afară. Oricum, mult mai cunoscută decât aici. Din păcate, fiind la marginea Europei, partea logistică este foarte scumpă și nu prea ai cum să menții persistența aia de care spuneam mai devreme. Acum nu mai colaborez cu Magica, nici n-aș avea timp, dar am rămas prieteni buni.
După o vreme, dar nu-mi amintesc în ce mod, am intrat și în Phonopia. Era prin 2004. În trupă erau frații Pocorschi (Mihai și Vladimir), Mihai Vasilescu (parte a echipei lui Răzvan Exarhu de la matinalul Morning Glory Rock FM) și Adrian Mihai (Interitus Dei, Ada Milea), care a fost înlocuit apoi de Marcel Moldovan (actualmente toboșar în formația lui Smiley). Eram toți fani Dream Theater, ne-am apucat să cântăm. Vladimir era foarte creativ și a compus o grămadă de piese. Am participat la festivalul Top T Buzău, unde am și câștigat. Nu a rămas mare lucru din Phonopia, am înregistrat un fel de EP, Lost and Found. Cred că există pe Youtube piesa Refuge.
Am avut o serie de alte colaborări după Magica, împreună cu 3 colegi din byron am cântat cu Nicu Alifantis în cadrul unui teatru – Nevestele vesele din Windsor în regia lui Alexandru Tocilescu, au fost multe reprezentații, există chiar și un CD.
Apar și pe niște albume Alexandru Andrieș, ba la glockenspiel, ba la pian, ba la acordeon, ba voci, nici eu nu mai știu. Iar în ultimii ani am colaborat live foarte des cu Lucia, care e un artist tînăr extraordinar.
Ah, și am cântat o vreme cu Emanuel de la Stigma. Apar și într-un clip, de altfel. Cu părul întins. Se cheamă Floare de Mai.
Awake înseamnă foarte mult studiu individual
PN: O să mă duc în arhiva Atomic…
SM: E și pe Youtube, dacă vreți să râdeți. Și, la un moment dat, s-au aliniat astrele. Aflasem că trupa Urma (în care activa Dan Byron) urma să-și schimbe clăparul. Și le-am propus să colaborăm. Nu mi-au răspuns niciodată, nu s-a întâmplat nimic, Urma a luat o pauză. Era prin 2005 ce povestesc acum. Și mă trezesc cu un telefon de la Dan Byron, prin 2006, prin vară.
Voia să-și facă o trupă și aflase de mine grație mailului meu către Urma. Și m-am dus la el în Pantelimon. Pe vremea aia avea ochelari, avea un aer așa, mai intelectual. Mi-a pus piesele, mi-au plăcut destul de tare. Și am zis că intru, dar cu jumătate de inimă. Hai să vedem dacă-mi place, ce iese din asta.
PN: Să fim doar prieteni și abia apoi să vedem dacă oficializăm relația…
SM: Și treaba a mers foarte rapid, am făcut chestii pe care nu le-am făcut cu ceilalți. Mi-am dat seama că e o trupă de care trebuie să mă țin. Ne-am împrietenit foarte bine, eram o gașcă extraordinar de mișto. Și în primul rând eram în București, ceea ce nu se întâmplase cu Magica. La un moment dat, am terminat și cu serviciul, că nu eram un bun corporatist. Am început să mă ocup full-time de muzică.
PN: Și a mai rămas Awake, trupa tribute Dream Theater.
SM: Sunt sigur că am mai uitat pe cineva, că au mai fost colaborări punctuale. Pentru Awake m-a contactat Cristi Gram, chitaristul de la Phoenix, care avea proiectul ăsta. În primă fază la clape era Mihai Ardelean de la Vița de Vie, care se retrăsese. Awake e un proiect strict pentru plăcerea noastră personală. Nu s-a așteptat nimeni niciodată să se facă bani din asta, avem extrem de puține concerte.
Pentru moment există o singură piesă proprie, Un Totuși, marele noroc este că ne-am întâlnit câțiva oameni care apreciem Dream Theater și suntem și capabili să cântăm muzica lor. Aș zice că îmbinarea acestor două elemente e destul de rară. De aceea sunt și puține trupe tribute Dream Theater prin lume.
PN: În decembrie 2017 (cred că era 2017, dacă nu cumva era februarie 2018), pe scena de la Muzeul Țăranului Român, Awake a cântat integral și impecabil A Change of Seasons de la Dream Theater, bucata muzicală pe care o recomand de fiecare dată când cineva îmi cere să spun ce înseamnă metal progresiv. Cum au decurs repetițiile și cum au mers lucrurile pe scenă?
SM: În general, repetițiile noastre decurg în felul următor: stabilim un playlist, punem mâna și ni le reamintim (pe unele nu le-am cântat de un an), iar pe cele noi le învățăm. Totul este studiu individual, repetiții facem maxim trei. Sunt repetiții de cam două ore jumătate și sunt suficiente.
PN: În ziua concertului aveți o repetiție?
SM: Nu, că e obositor, e foarte solicitant să cânți trei ore înainte de concert. În general repetăm în ziua de dinaintea concertului, care este liberă. Genul ăsta de muzică este foarte strict și se pretează acestui fel de repetiție. Poți să studiezi foarte mult acasă, singur, cu ce găsești pe net. Ai tot ce-ți trebuie, nu-ți lipsește nimic.
Teoretic am fi putut să cântăm multe piese chiar din prima. De altfel așa se și întâmplă la repetiții. Și ne bucurăm în timp ce cântăm că le știm și că ies. Partea de studiu individual este de departe cea mai solicitantă. Cred că pentru A Change of Seasons eu am repetat singur o lună, dar împreună full band am cântat-o de fix 2 ori înainte să urcăm pe scenă.
9 a fost un album care a ieșit foarte repede din mine
PN: Treaba cu repetițiile decurge la fel și la byron? Sau acolo repetați în mod diferit?
SM: Eu făceam chestia asta cu Awake în timp ce teoretic repetam cu byron (râde, n.n.). Când făceam o pauză de masă, eu mergeam să repet pentru Awake. Diferențele la byron apar în momentul în care știm că nu cântăm aceeași piesă de două ori la fel. Ne și place să le modificăm mult, nu ai să auzi în general piese care să sune ca pe album. Pentru asta e nevoie de prezența tuturor la repetiții, pentru că schimbările astea se întâmplă în grup, nu sunt modificări minore.
PN: Cât ați repetat de exemplu pentru concertul de la Arenele Romane din 9 noiembrie 2019?
SM: Visam deja piesele alea, am repetat destul de puțin. Am repetat pentru turneu însă, în turneu avem cam același playlist. Repetițiile implică aducerea pieselor pe care noi deja le știm într-o formă în care să le cântăm live. Într-un mediu de studio ai cu totul alte constrângeri și cu totul alte libertăți de exprimare. Trebuie găsit un numitor comun pentru partea live.
PN: Am vorbit de Awake, am vorbit de byron, am vorbit de repetițiile la Awake, care erau în pauzele de byron. Hai să vorbim puțin de albumul tău solo. Te-ai gândit să prezinți și pe scenă 9 by 6 alături de alți muzicieni sau destinul lui este acela de a rămâne veșnic în sertarele Bandcampului?
SM: Eu mă tot gândesc la treaba asta de ceva vreme, însă sunt destul de leneș. Albumul a fost compus foarte rapid. Ne-a venit la un moment dat tuturor din trupă să nu scoatem un album byron într-un an, ci să facem fiecare câte-un disc. Și cumva ne-am ambiționat unii pe alții și am reușit. Au fost cinci albume lansate concomitent, iar pe acesta al meu l-am scris și înregistrat/mixat/masterizat într-o lună și jumătate.
Am tras eu toate instrumentele, mai puțin tobele, la care nu știu să bat. Am înregistrat pian, voce, chitară, bass. Toba a fost trasă de Alex Mușat de la Awake, care s-a descurcat senzațional. În trei ore era gata tot albumul, iar inginer de sunet a fost Dănuț, chitaristul din byron, în familie, așa. Aș vrea să scot 9 în format CD la un moment dat, dar ca să fac asta ar trebui să îi mai adaug ceva. Să îi fac un bonus track. A nu se confunda cu albumul Nouă de la byron, haha.
A fost un album care a ieșit foarte repede din mine. Aștepta să iasă. Nu sunt piese gata făcute, totul e făcut de la zero. Singura chestie pe care o aveam pregătită se referea la concept. Voiam să fac un album din culori. Iar pentru fiecare voiam să exprim ce-mi spune mie culoarea respectivă. O stare, o emoție, un obiect, ceva. Ce înseamnă pentru mine culoarea. Și sunt așezate în primă fază în ordinea unui curcubeu.
PN: Nu a fost neapărat un album foarte vizibil, nu a avut parte de prea multe reacții în presă sau în social-media.
SM: Niciunul dintre ele, nici măcar cel al lui Dan, nu a avut prea multe ecouri comparativ cu albumele byron. Deși și cel al lui Dan e un album bun, și cel al lui Dănuț e foarte bun (Dan Georgescu, chitară -byron – n.n.). E foarte derutant pentru fanii unei trupe cum e byron să se trezească dintr-o dată cu cinci albume.
Foarte mulți nici n-au aflat de treaba asta. Foarte mișto e că ne-am surprins reciproc unii pe alții în trupă. Bassistul are un album de solo bass, un album instrumental, foarte atmosferic – Absurdcus. El e la al treilea sau al patrulea album solo. Dănuț a scos un album electro, Almadeer – Igra, cu invitați. E și Robin de la Backstabbers pe acolo.
Dan a făcut o chestie mai minimalistă, “Privește cerul”, de pe care încă mai cântăm piese în concerte. Toboșarul nu a făcut album atunci, pentru că abia intrase în trupă. În schimb a făcut sunetistul: Vladimir Ivanov, de la trupa Pinholes. Se cheamă „Lumină pe întuneric”.
Experimentul cu cele cinci albume ni s-a părut foarte interesant și reușit, însă poate nu l-am marketat noi suficient. Ne-a stricat și discografia, că acum nu știm câte discuri am scos în total. Și ca să răspund la întrebare, aș vrea la un moment dat să fac un concert cu piesele mele, nu doar cu ce e pe discul 9. Și piese byron, dar și altceva. O formulă de maxim 2 sau 3 oameni pe scenă.
Tabăra de creație de la Cincșor
PN: Tu te mai ocupi și de alte forme de artă: fotografie, artă digitală.
SM: Eu m-am ocupat în general de grafica byron, de la al doilea album încoace. De la început am încercat să merg pe un concept unitar, care să alăture imaginea muzicii. Am lucrat cu colaje, mozaicuri, embossing (tablă), decupaje din hârtie, vitralii… Cum funcționează lucrurile? Pentru fiecare piesă concep un tablou în tehnica respectivă, care cuprinde tot felul de metafore sau explicații ale piesei respective. Tabloul o însoțește și sper eu că o ameliorează. Am muncit ca un nebun la fiecare album, uneori și două luni.
PN: La albumul Nouă e greu să mai iei fața cu vizualul, pentru că mesajul social subsumează întreg produsul.
SM: Pe copertă este o fotografie de Cristian Șuțu, o imagine foarte puternică și expresivă. Iar interiorul mi l-am imaginat ca pe un album foto. M-am gândit la o chestie care exista în casele tuturor românilor până acum ceva ani. Ce ne face să fim asemănători? Întotdeauna nostalgia, faptul că tot timpul ne uităm cumva în urmă. Și am făcut un album vechi, cu multe pete, cu poze învechite și decupate.
PN: Ca să nu mai spunem că a funcționat foarte bine în social-media poza cu mâinile la ochi, în care foarte mulți oameni luau postura bătrânei de pe coperta albumului.
SM: A funcționat într-adevăr foarte bine. Am avut treaba asta și la Expirat, la aniversarea de 13 ani. Cristian Șuțu s-a ocupat de asta cu un mic studio foto mobil. Cred că au fost vreo 300 de poze de copertă personalizate.
PN: La ce mai lucrezi acum la nivel individual? Muzical, vizual, dar și alte forme de artă?
SM: Acum încercăm să ne revenim după albumul Nouă. Anul ăsta a fost extrem de încărcat din punct de vedere concertistic. Cred că am avut vreo 70 de concerte. Suntem plecați non-stop și, când nu suntem plecați, am avut perioada asta în care eram în fiecare zi la câte-un radio, la câte-un eveniment.
PN: Cât a durat efectiv scrierea, compunerea, înregistrarea și masterizarea albumului Nouă?
SM: Partea de înregistrare, mix și master a fost scurtă. O lună. Ne-am mișcat repede. Dar a durat foarte mult să ajungem cu ele în etapa de înregistrare. Tot felul de crize de identitate. Ar fi interesant de menționat că am făcut la începutul anului ăstuia o tabără de creație la Cincșor. Am vrut să încercăm ceva de genul ăsta, să vedem cum făceau Led Zeppelin, Queen. Să ne închidem într-o cabană, departe, fără distracții. Să stăm o săptămână acolo și să compunem.
Au ieșit două piese întregi și o a treia pe jumate. Consumatori de vise e jumătatea. Și tot acolo am tras o orgă de biserică, tot de la Consumatori de vise. A mers mai lent decât ne așteptam. La noi merge mai degrabă să vină Dan cu niște idei și să lucrăm de acolo. Așa că a plecat o săptămână în Sicilia să scrie, izolat, iar atmosfera albumului vine în special de acolo. El era down și în depresie din cauza a ceea ce se întâmpla în țară și de acolo a plecat albumul. El funcționează bine așa, e extrem de disciplinat. Se poate izola complet, să se concentreze pe un subiect.
Noi am lucrat la albumul ăsta cam doi ani, deși au fost multe certuri. Diferențe de opinii, diferențe muzicale. Poate de aceea am făcut și albumele alea solo, ca să spunem ce nu puteam spune în byron. Soluția a fost să fie șef pe plantație Dănuț Georgescu. El lucrează într-un studio și a fost producătorul muzical al albumului. Dan rămâne compozitorul principal, noi nefiind așa buni compozitori. E un lucru asumat.
Nu prea suntem o trupă pentru muzicieni, suntem o trupă pentru public
PN: E vreo trupă în România pe același vibe cu voi? Mie mi se pare că în momentul ăsta nu prea sunt trupe congruente cu voi. Nu prea am găsit răspunsuri la această întrebare.
SM: Suntem în zona Robin, The Mono Jacks…
PN: Voi nu sunteți de acolo, nu sunteți așa alternative. Sunteți în drumul către prog.
SM: Depinde cât de tare împarți feliuța. Nu știu dacă să te contrazic. La noi întotdeauna au fost elemente de prog, dar în niciun caz predominante. Ce-mi este clar este faptul că nu prea suntem o trupă pentru muzicieni, cum este de pildă Dream Theater, suntem o trupă pentru public. Nu cred că suntem suficient de tehnici ca să fim o trupă pentru muzicieni. Suntem practic plăcerea vinovată a unor muzicieni. Și nu e nimic rău în asta.
PN: Plăcerea vinovată înaltă a unor muzicieni, aș zice eu. Nu ar trebui să fim modești aici.
SM: Nu vreau să fiu modest. Cred că ne facem treaba cât de bine putem. Am acumulat multă experiență și sper că vom continua. Cred că în momentul ăsta suntem la apogeul carierei de până acum. Și sper ca următorul album să fie și mai bun decât actualul. N-avem fițe în cap de mari revoluționari, n-am inventat roata. Nimeni din România n-a inventat-o, nici măcar Subcarpați, care sunt probabil trupa momentului.
PN: Care sunt albumele tale preferate din sfera prog în 2019?
SM: Leprous cu Pitfalls. Îmi place foarte mult și discul Third Degree de la Flying Colours. Tool ar mai fi. Cu Fear Inoculum. I-am văzut și live. Cred că e concertul metal al anului, de departe.
PN: La final o întrebare de oracol. I-a adresat-o și Cătălin Ștefănescu lui Steven Wilson, ți-o adresez și eu ție. Cartea preferată, lung metrajul favorit, serialul favorit și, dacă se poate, albumul preferat. (fără The Raven That Refused to Sing (And Other Stories).
SM: Albumul preferat – Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory (Dream Theater, 1999). În primă fază era Images and Words, dar discul acesta a schimbat lucrurile. Cartea preferată ar fi Cloud Atlas de David Mitchell. Serialul, Breaking Bad, iar lung metrajul ar putea fi o plăcere vinovată. Am văzut Gladiator de cinci ori, cred.
PN: Hai să facem la final un mic test, pe care nu l-am mai făcut până acum la Prog Notes. Întrebări din care să alegi o variantă din două propuse. Știu că-ți place tenisul. Federer sau Djokovic?
SM: Federicăăă the GOAT.
PN: Trooper sau Bucovina?
SM: Running Wild.
PN: Nike sau Adidas?
SM: Nu cred că am avut niciodată vreunul. Skechers.
PN: BoJack Horseman sau Rick & Morty?
SM: Rick & Morty și Futurama.
PN: Pink sau Floyd?
SM: Pink, că am și văzut-o. De două ori, sunt fan. Plăcere vinovată! La fel și Within Temptation.
PN: Ești născut și crescut la Severin. Craiova sau Timișoara?
SM: Craiova, să-mi exersez perfectul simplu.
Discografie selectivă – Sergiu Mitrofan:
Lightseeker (Magica/2004)
Desant (Trooper/2005)
Electric (Trooper/2006)
Hereafter (Magica/2007)
Forbidden Drama (byron/2007)
Acoustic Drama MTV unplugged DVD (byron/2008)
Wolves&Witches (Magica/2008)
Reunation – A Tribute to Running Wild (Magica/2009)
Secret of my life (Fortuneteller/2009)
A Kind of Alchemy (byron/2009)
Petală (Alexandru Andrieş/2009)
Mia’s Children (DVD, cu Alexandru Andrieş/2010)
Dark Diary (Magica/2010)
Incorekt (Alexandru Andrieş/2011)
Perfect (byron/2011)
Nevestele vesele din Windsor (Nicu Alifantis/2011)
Incorekt la Teatrul Excelsior (Alexandru Andrieş/2012)
JT (Alexandru Andrieş/2012)
Live Underground in salina Turda DVD/bluray (byron/2012)
30 Seconds of Fame (byron/2013)
Melancolic (byron/2014)
Electric Marching Band live DVD (byron/2015)
Eternal Return (byron/2015)
Nouă (byron/2019)
Comentarii recente