Prognosis. ProgPower Europe. Midsummer Prog. Concertele-eveniment deja legendare marca Ayreon (despre care ProgNotes a scris aici și aici). Nu e niciun secret că există în redacție o afinitate pentru tot ce mișcă în materie de prog în țara lalelelor, așa că iată-ne ajunși, în acest februarie ploios de 2024, la ediția inaugurală Midwinter Prog Festival, fratele mai mic al sus-menționatului Midsummer Prog, el însuși ajuns, după doar câteva ediții, unul dintre principalele festivaluri estivale de profil din Europa.
Pentru mine, a fost primul eveniment din 2024, după un an în care, cu excepția Euroblast (alt festival care merită un articol separat și o recomandare), am reușit să ratez cam tot ce se putea rata în materie de concerte. Am recuperat însă cu 5 formații de prim rang într-o singură zi, cu seturi între 60 și 90 minute, logistică pe măsură, public avizat și promisiunea că la anul, majoritatea ne vom regăsi la cea de-a doua ediție.
Dar de ce am dori să încurajăm cititorii să călătorească peste mări și țări, în aceste vremuri incerte, pentru un festival de muzică? În fond, Emerson (Ralph Waldo, nu Keith al nostru) spunea despre călătorie că este “paradisul proștilor”, că ne reconfirmă doar prejudecățile. Chiar e cazul să mergem până în Olanda ca să vedem niște formații de prog? Nu avem și “la noi” suficiente concerte între timp? Sperăm ca la finalul articolului să fi adunat suficiente argumente pentru a vă convinge că e un efort care merită făcut și că turismul prog nu e doar hedonism pur, ci un alt mod (plăcut) de a aduna noi perspective.
Până atunci însă, am avut niște bariere logistice de trecut: mașină, zbor low-cost, tren, în diverse combinații, apoi, aproape de ora deschiderii porților, drumul către TivoliVredenburg, din Utrecht, un superb ansamblu de săli de spectacol, în a cărui sală mare vom petrece următoarele zece ore:
Având în vedere că am fost cam 1500 de spectatori în această zi, accesul a fost extrem de rapid. De altfel, până și pentru cineva obișnuit cu perfecționismul în materie de logistică, organizarea a fost de nota 10: accesul, desfășurătorul, standurile de mâncare și băutură la care în maxim câteva minute ajungeai la rând și erai servit – totul a fost fără cusur. Iar dacă e să ne gândim că în prețul biletului (70 euro) vedeai 5 trupe extrem de bune, ajunge în zona unui raport preț/calitate extrem de favorabil.
Să trecem totuși și la partea cea mai importantă – muzica. Deja la prima formație, sala era aproape plină, fiind vorba de norvegienii MEER, al căror multipremiat Playing House a făcut valuri în presa de profil acum câțiva ani. A fost prima oară când i-am văzut live (Cristi îi văzuse vara trecută la Midsummer Prog) și, așa cum era de așteptat, au fost o încântare, în ciuda micilor problemele tehnice (de altfel, sonorizarea a fost singurul capitol la care putem spune cu certitudine că “data viitoare se poate mai bine”).
Octetul norvegian de “alternative pop”, “crossover prog” sau ce alte denumiri mai putem născoci pentru a acoperi acest melanj modern de prog, alternativ și pop, ne-a trecut prin majoritatea pieselor de pe Playing House. nelipsind și câteva piese noi, de pe albumul ce urmează să apară în câteva luni. Mi-au plăcut mult-mult: noua piesă Today Tonight Tomorrow, cu un crescendo și un solo de chitară excelente; îmbinarea vocilor (doi vocaliști puternici principali, soră și frate, ați auzit des de așa ceva?); plaja dinamică (mai toate piesele au ruperi de ritm, părți lente, secvențe uptempo, alternări de instrumente în prim-plan); nota aparte dată de violă și vioară folosite ca parte integrantă a sound-ului, nu doar ca acompaniament. O mențiune specială pentru înlocuitorul bateristului formației, cu o prestație de excepție, având în vedere puținul timp avut pentru învățarea partiturilor lui Mats Lillehang, proaspăt devenit tătic cu câteva zile înainte de festival. O oră MEER care a trecut fulgerător, încadrată de cele mai frumoase piese de pe Playing House: Picking Up The Pieces, Beehive și Lay It Down.
După o pauză de câteva beri, a fost rândul supergrupului TEMIC să își facă debutul live. Combinația Eric Gillette – Diego Tejeida ar fi fost motiv suficient de entuziasm pentru mine, dar să nu uităm că îi avem în componență și pe Simen Sandnes și pe Fredrik Klemp, așa că eram pregătit pentru un regal prog metal, cu amestecul extrem de melodios de prog, electronica și metal de pe Terror Managment Theory. A fost însă, din punct de vedere sonor, nadirul festivalului, distorsul și vocea lui Eric sau patch-urile lui Diego fiind de multe ori îngropate în mix. Altfel, un show cu multă energie, cu niște instrumentiști grozavi, cu un Fredrik vizibil emoționat, dar mai mult decât capabil să transporte căldura sa vocală unui public extrem de receptiv. Recunosc că mi-a fost dor de Diego, nu-l mai văzusem de când a fost în trupa lui Devin în turneul cu Empath. M-am bucurat când a apărut cu keytar-ul, solo-urile pe Arturia sau Roli și părțile de unison executate cu Eric. Un Eric Gillette care, pentru mine, e un artist complet ce și-a depășit idolul din tinerețe, John Petrucci.
Am avut, așadar, parte de aproape întregul album de debut al trupei (a lipsit doar Paradigm), cu o mențiune specială pentru Falling Away și Count Your Losses, pe lângă obligatoriile solo-uri de clape și chitară. Simen a fost magistral, iar piesa de final Mothallah, într-o variantă extinsă, a beneficiat de aportul publicului, care a cântat refrenul de final minute bune alături de formație. Ca noutate față de trupa precedentă, proiecția de pe ecran a fost folosită pentru material video, pe lângă videoclipurile deja lansate rulând și o animație extrem de simpatică în timpul Friendly Fire, cu membrii trupei ca personaje într-un platformer. Per total, un debut reușit, urmat de anunțul că trupa va participa și la Midsummer Prog anul acesta, iar eu, sub aburii de alcool și FOMO, m-am trezit cu bilete luate și pentru varianta estivală (cum și dacă voi ajunge, urmează să vedem).
Încă o pauză de hidratare și o îmbucătură (excelentă oferta culinară și decentă ca preț, încă un element mult peste media festivalieră de profil), apoi m-am îndreptat spre zona din fața scenei, alegând statul în picioare, în căutarea unui sunet mai bun și a proximității vizuale. Au urmat Lazuli, o trupă pe care o mai văzusem live de 3-4 ori, dar care întotdeauna are în concert o magie aparte, reușind cumva să aducă zâmbetul pe buzele celor mai morocănoși proggeri. Efectul Lazuli s-a simțit din plin și in această seară de februarie, convertind majoritatea unui public nefamiliar cu amestecul lor fermecător très français de prog, world, electro și folk.
E aproape imposibil de descris je-ne-sais-quoi-ul live al trupei și amestecul lor unic de lirism, artă, entuziasm, forță și dedicație (să te pornești la 4 dimineața cu instrumentele după tine, să ajungi după 12 ore la destinație și să cânți perfect, iar a doua zi de dimineață să te întorci acasă, pentru a ajunge ziua următoare la job – chapeau, domnilor!). Cum nu-i mai văzusem live din 2019, am avut două albume noi de recuperat (excelentul Le Fantastique Envol De Dieter Böhm, recenzat aici cu sensiblitatea sa aparte de către Marius, precum și recentul Onze) precum și o schimbare de componență (noul chitarist Arnaud Beyney înlocuindu-l pe excelentul Gédéric Byar). Dincolo însă de acestea, două elemente au elevat pentru mine această cea mai recentă experiență Lazuli. Primo, proiecțiile de pe ecran, mult peste ce vedem de obicei la formații mai titrate și cu buget mult mai mare pe partea de multimedia. Am avut montaje excelente, animații a la Yellow Submarine, clipuri – o experiență multimedia care a dus la alt nivel un show deja extrem de profi. Și secondo, una dintre cele mai frumoase piese de pe Onze, și anumite Triste carnaval, cu acțiune desfășurându-se “într-o zi de februarie”, cântată la acest festival pe 3 februarie, într-un melanj audio-vizualo-temporal perfect.
Dincolo de aceste elemente de noutate, am atins toate bornele unei experiențe live Lazuli: solo-urile de leode ale lui Claude Leonetti; Le miroir aux alouettes și Les courants ascendants, două bijuterii ritmice pe care le pot vedea live încă de o sută de ori fără să mă satur; nu în ultimul rând, Neuf mains autour d’un marimba, în care membrii formației, la bis, adunați în jurul unei marimba, ne duc într-o călătorie muzicală, la nouă mâini. De data aceasta, am avut parte și de fragmente din Eleanor Rigby și Here comes the sun, fredonate de către un public cucerit definitiv. Bravo, les gars! Ca de obicei, greu de urmat după Lazuli, la orice fest ai fi, dar îi mai avem pe cei doi headliners, după o scurtă pauză de reîmprospătare.
O pauză de reîmprospătare pe care v-o recomand și vouă, dragi cititori, urmând să ne îndreptăm atenția într-un episod următor asupra headliner-ilor Midwinter Prog 2024.
Comentarii recente