Stoluri de corbi hotărâți să demonstreze că orașul ăsta gri, încă le aparține, cu tot fumul iscat de traficul matinal, roiesc deasupra intersecției, unde aștept să se facă verde la semafor. Un răsărit întunecat, cu nori nehotărâți dacă să ningă sau să plouă. Oamenii par să meargă șovăitor, cu capul ascuns între umeri și căciuli, spre o nouă zi de muncă. Zăpada absentă, a aruncat totul în tonuri de gri de unde nu răzbate nicio pată de culoare. Ai putea crede că lumea își trăiește propriul sfârșit, neatentă la toate astea. Incapabilă să reacționeze la sarcofagul de plumb destinat să-i conserve sfârșitul. Un gong scurt și verdele semaforului mă pun în mișcare. Degetul meu urmărește mecanic playlistul din mașină și se oprește la litera K.
Indeed … Discouraged we are. SO … Let’s try to live a little bit. Viva Emptiness is playing now…
Cam ăsta era cadrul în care așteptam telefonul izbăvitor, din partea curierului, cu noul album Katatonia, Sky Void Of Stars.
Animat de gândul că aș putea primi acel ceva nou, care să îmi anime starea asta de melancolie condimentată fin cu un strop de speranță. Telefonul s-a încăpățânat să nu sune, iar coletul a ajuns cu câteva zile după lansarea oficială.
Și nu știu alții cum sunt, dar pentru mine desfacerea unui colet cu discuri e un motiv de bucurie nemăsurată. O mică paranteză. Pentru că a trebuit să operez cu niște filtre pentru achizițiile în materie de muzică, previzualizarea unui material, a devenit normă și doar dacă m-a convins, îl achiziționez în format fizic. Arareori și doar pentru anumite trupe, pre-orderul este o opțiune. În cazul de față, discul a fost comandat din noiembrie, după o săptămână în care cu greu au ajuns la platan alte albume, în afară de cele Katatonia. Nu știu cum se face, dar noiembrie e o lună care cere gothic, doom și în general îndeamnă la dat banda amintirilor înapoi. Din tot peisajul ăsta retrospectiv, una dintre trupele preferate a ajuns să monopolizeze atenția în tot acest interval. Pur și simplu se potrivește de minune. Tot cadrul acela apăsător de întuneric și umiditate excesivă, cu temperaturi mici, respiră în versuri de Bacovia și muzică de Katatonia.
Și de această dată, emoția desigilării discului, parcurgerea artwork-ului si pregătirea discurilor pentru ascultare, au creat o stare aparte și-au dat tonul așteptărilor de la ceea ce urma să anime difuzoarele.
Da. Noi ăștia cu formatele fizice, avem niste ritualuri dark, demne de scene din Dexter, înainte de întâlnirea cu următoarea “victimă“. Poate că e modul nostru ciudat de a exorciza răul din noi și de a crea o punte cu o lume care nu ne înțelege. Doar poate…
Istoria Katatonia, este una suficient de lungă, cu suficient de multe întorsături și schimbări de stil. Nu vreau să insist asupra acestor schimbări. Ca orice schimbare, ea comportă niște riscuri. Unul dintre acestea, este schisma unora dintre fani. Ceea ce, la fel ca și în cazul conaționalilor de la Opeth sau Pain Of Salvation, s-a și întâmplat. Schimbarea de paradigmă începută cu Tonight’s Decision, a lăsat în urmă un anumit grup de fani și a câștigat alții. Trecerea de la un stil doom / gothic cu elemente de death la unul alternativ cu elemente de gothic, de la growl la voci curate, sunt în mare elementele care separă taberele, uneori ireconciliabil. Însă timpul este cel care decide în final, dacă o decizie este una corectă sau nu. Privind retrospectiv prin toată discografia Katatonia, se poate distinge destul de clar, că direcția pe care Renkse și Nyström au ales-o pentru destinele acestui proiect, a fost una cât se poate de reușită. Deși de la un album la celălalt, au fost făcute de-a lungul timpului tot felul de modificări (ton distors pe chitară, clape mai prezente, voci mai melodice, riff-uri mai sincopate, aranjamente mai complexe), nucleul Katatonia, a rămas neschimbat. Rădăcinile acestei trupe, au rămas aceleași. Ba aș îndrăzni să spun, că acest nume s-a cimentat într-un stil aparte, identificabil instantaneu. Aproape că a devenit clișeu să spui că dacă ai vrea să asociezi unei stări un nume, în dreptul melancoliei ai pune Katatonia. Și totuși, ei sunt ceva mai mult decât o stare de melancolie, creată în jurul unor tonuri de gri, cele mai multe întunecate. Tematica versurilor, evoluția aranjamentelor, migrarea înspre zona de prog metal, dar într-o manieră proprie, evoluția registrului vocal care a migrat de la growl la alternativ, pentru ca mai apoi, timbrul Jonas Renkse să devină marcă înregistrată, profund și melodic în egală măsură.
Toate acestea, au ajutat Katatonia să devină un univers în sine și nu doar oglinda unei stări.
Brațul pickup-ului coboară lent.
Primele acorduri îți atrag atenția că City Burials a fost un episod din modul în care această trupă înțelege să-și exploreze potențialul sonic. Fără bariere.
Distorsul chitărilor din Austerity, aduce mai degrabă aminte de The Great Cold Distance. Totul respiră katatonic. Cu excepția finalului care duce imediat spre Opeth. Un alt semn al legăturii indestructibile între cele două entități, un arc peste timp.
Celestial Shade este una dintre piesele care ies în evidență prin atipicul riff de la începutul piesei. Unul foarte catchy și percutant. Totul se preschimbă apoi în familiarul sound Katatonia, dominat de vocea rafinată de timp a lui Renkse.
Opaline închide partea A a primului disc cu o tentă mai doom. O piesă într-un tempo mai lent, cu un aranjament în straturi, pe unele pasaje amintind de intențiile trupei de a nu părăsi definitiv teritoriul progresive metalului.
Birds aduce aminte de un alt nume mare. Important pentru tot ce a însemnat și înseamnă și astăzi universul apăsător Katatonia: Paradise Lost. Tempoul piesei, frazările pe tobe, structura, toate aduc un tribut unuia dintre numele aflate la fundamentele propriei ascensiuni.
Drab Moon este piesa care asigură legătura acestui album cu precedentul. Sonic, pare să aparțină mai mult lui City Burials. O piesă aerisită, într-un alt registru, pentru un binemeritat interludiu.
Author revine la tempoul din debutul albumului, o doză de adrenalină. De această dată, riff-urile aduc aminte de un alt nume scandinav: Soen. Partitura de tobe capătă o altă complexitate, iar solo-ul de chitară se topește în atmosfera dominată de voce. Piesa pregătește inteligent terenul pentru următoarea piesă, Impermanence.
Începutul într-un registru de doom, asigură cadrul pentru o baladă cu un duet impecabil. Prima strofă este interpretată de Jonas, asistat la refren în background de Joel, pentru ca mai apoi, strofa a doua să fie preluată de Joel cu refrenul asistat de Jonas. Un duo care funcționează perfect, cu două timbre care se completează reciproc. Frumos și solo-ul de chitară, dar și corul celor două voci la final.
Sclera este din nou o balansare într-un univers alternativ de sunet și aranjamente. Muzica se comportă aici ca un păianjen care își țese propria plasă. Un organism care respiră, în ciuda densității a ceea ce a creat. Mie piesa aceasta mi-a adus aminte de un alt proiect, Wisdom of Crowds, cu Bruce Soord prin accentele de crossover, dar și de modul în care este mixată.
Atrium este o frescă a unei posibile experiențe, captate prin aceeași retină, penultima din bucățile de puzzle care compun acest album. O piesă care cred că va antrena fanii în reprezentațiile live.
No Beacon To Illuminate Our Fall încheie un album solid. Probabil cea mai prog dintre piese, alternează registrele într-o manieră elegantă și inteligentă. O dovadă de maturitate, în care componenții actuali, demonstrează încă o dată, că pot aborda orice partitură. O piesă în forță, cu un riff care încheie un capitol, la fel de puternic, precum l-a inceput.
Producția albumului este una excelentă, sunetul fiind unul cât se poate de corect. Discurile de vinil vin pe 45 rpm, adică maximul posibil în termeni de dinamică și acuratețe. Grafica este la superlativ absolut și completează minunat partea audio. Mi-aș fi dorit poate mai mult un booklet în locul posterului, însă doar din rațiuni practice. Dispunerea pieselor este una fluidă, construind frumos momentul, ajutând ascultătorul să parcurgă fără efort, întreg materialul.
Pentru cei care Katatonia a încetat să existe odată cu Discouraged Ones, probabil că albumul prezent nu va spune prea multe și va fi adăugat unui lung șir de dezamăgiri.
Pentru toți ceilalți, este un motiv de bucurie, o confirmare a faptului că există încă suficient combustibil pentru viitoare albume de calitate, dar și de reprezentații live memorabile. Pentru mine personal, acest material nu este echivalentul Viva Emptiness sau The Great Cold Distance, albume compacte și la care nu prea ai ce obiecta, dar e un album solid, care îmi place mai mult decât precedentul din cauza prezenței mai mari a chitărilor și riff-urilor, în detrimentul sintetizatoarelor.
Katatonia este un nume suficient de cunoscut și apreciat în arealul de astăzi al scenei metal, iar prin acest album, confirmă că uneori poți păstra formele și schimba doar conținutul, fără a pierde din consistență.
Comentarii recente