10000 de gânduri

2021. Probabil încă un an pus pe încercat nervii mai mult sau mai puțin “carantinați” ai pământenilor. Așa că în astfel de context, trebuie musai să ai ceva activități care să mai tocească rutina și să-ți dea impresia că faci ceva constructiv. Dar parcă un sentiment de speranță se simte în aerul nefiresc de cald al iernii acesteia.

Și uite așa mă trezesc într-o dimineață cu o idee în cap; un fel de “inception” ai căror germeni au fost plantați de pe vremea când lucram la o multinațională și mâncam motivaționale pe pâine la micul dejun. Să detaliez puțin : într-una din diminețile mele de începător în ale vânzărilor la respectiva entitate, eram ca mai toți colegii ucenici, cu moralul la pământ că nu putem finaliza niște tranzacții, deși nouă ni se părea că am făcut totul ca la carte. Și vine șeful cu un aer de detașare din altă lume și ne zice cât se poate de calm : ai nevoie de 10000 de ore de practică pentru a atinge un nivel de competență într-un domeniu. 10000 de ore. După 10000 de ore, totul devine un automatism și ceea ce la început este un act supravegheat de minte, devine un mușchi bine definit, care se mișcă natural. Și uite așa, am rămas cu alea 10000 de ore agățate într-un un ungher al minții. Iar acum câteva zile în urmă, câteva lucruri s-au întâmplat, aparent fără nicio noimă, iar mii de gânduri au început să roiască haotic. 

În primul rând, s-a întâmplat lansarea unui nou album Steven Wilson – The Future Bites, motiv de aprinse dar civilizate controverse. Nu le-am numărat, dar ce pot spune cu siguranță, este că au depășit categoric numărul review-urilor pozitive la adresa acestui album. Wilson spunea în excelentul interviu cu Cătălin Ștefănescu, “că un artist trebuie să fie liber să creeze orice consideră relevant pentru el, fără să cadă în capcana așteptărilor fanilor”; cu miez și în același timp, corect. Însă și de cealaltă parte a baricadei, cred că se poate enunța o teoremă la fel de simplă: orice ascultător de muzică, are libertatea să asculte ce muzică dorește și să aleagă dacă o cumpără sau nu, sprijinind astfel actul artistic, fără să cadă în capcana consumerismului de duzină sau a păcatului de a fi FAN. Personal am ales să aplic acest principiu și în cazul albumului de față, pentru că nu am rezonat deloc cu el. Nu l-am cumparat, doar l-am ascultat o dată cap coadă. Ceea ce însă nu mi-a rămas deloc indiferent a fost modul genial de promovare, un marketing care arată că dincolo de derapajul din zona artistică (idee contestabilă de altfel), Wilson rămâne perfect ancorat în realitatea imediată și știe exact ce butoane trebuie apăsate si mai ales când, pentru a maximiza rezultatul muncii lui. Exemplul boxului vândut cu 10000 de lire a fost de departe cel mai elocvent. O poveste spusă absolut exemplar, la care eu personal nu am găsit niciun punct slab. Sarcasmul mesajului tipărit pe cartonul din interiorul boxului care conține partea de media : “Congratulations! You just halved the value of your purchase”, alegerea unui nou format audio (Atmos – și uite cum prezența lui la Munchen Hi End Show 2019 nu a rămas fără urmări), alegerea unui stil nou, cu sonorități care ar fi fost imposibil de imaginat acum 15 ani în asociere cu numele Wilson și multe altele, ne arată cât de ușor poți manipula o comunitate, dacă ai priceperea și înțelegi mecanismele care pun în mișcare acest animal, numit piață de consum. Magistral. Și cu siguranță, cele 10000 de ore de marketing, nu au fost făcute la o școală fără frecvență. Singura întrebare care mi-a rămas după tot acest eveniment a fost următoarea : oare cel care a cumparat acel box, este și el un investitor versat sau un fan inconștient?! (ei bravo Honci, uite cum mori tu în cel mai dulce stil clasic de grija altora! Tipic mioritic!)

Revin la veșnicul feed de știri si citesc o știre care m-a scuturat bine de tot : Maynard James Keenan are Covid. Pentru a doua oară. 

Tool este pentru mine o trupa care reușește să se agațe de nucleul ființei mele cu fiecare apariție discografică, deși nu a fost o dragoste la prima ascultare. În același timp, este unul din acele nume mari, pe care nu am apucat să le văd live. Iar ratarea turneului european din 2019, privită prin prisma știrii de mai sus, a devenit dintr-o dată un regret pe care fac din ce în ce mai puține eforturi să-l reprim. Ultimele lor producții, de la Lateralus încoace, sunt genul de înregistrări pe care le-aș asculta în buclă și care cred că pot fi predate într-un curs separat de : “Așa se înregistrează un album!”. Motiv pentru care, câteva piese, alese din motive raționale, au devenit și piese de testat sisteme audio pentru mine. Și cum în ultimele săptămâni am încercat să îmi mulțumesc piticii care tropăie serios prin mansardă, cerând insistent o tratare acustică a spațiului de audiții, m-am întors firesc, ȘI la 10000 days. Doar că de această dată, am ales o altă cale. Am decis să-mi iau timp și să mă întorc la un obicei care era ca un mușchi bine antrenat în liceu : disecția unui album și întoarcerea lui pe toate părțile : muzică, versuri și grafică. Și totul a plecat de la piesa care dă titlul albumului, o piesă pe care inițial nu am agreat-o si pe care nu am înțeles-o așa cum ar fi trebuit. 

Albumul 10000 days are o poveste aparte, pe care cred că merită să o aduc în prim plan aici. Este un album compus de Keenan si compania în memoria mamei lui, nevoită să stea imobilizată într-un cărucior sau la pat, din cauza unei tumori pe creier, timp de 10000 de zile. Și pentru că Marie Judith Keenan era și o persoană religioasă, care a refuzat în câteva rânduri, puținul ajutor medical care putea fi acordat (episod care mie personal mi-a amintit de experiența similară a lui James Hetfield cu mama sa), sperând mai degrabă într-un miracol divin, această experiență i-a accentuat lui Maynard starea de frustrare. Dincolo de trauma artistului de a-și vedea mama supusă unei suferințe fizice, albumul tratează o altă temă : felul în care, omul poate accede la un nivel de spiritualitate superior, în ciuda unei suferințe fizice sau emoționale. Albumul tratează exact această nouă transformare, pe care Maynard o trăiește, acceptând și înțelegând stările mamei sale, în antiteză cu Hetfield, a cărui soluție a fost mai degrabă o refulare a stării de frustrare și o raportare diferită la relația cu divinitatea sub forma unei renegări. Deși anumite teme privind spiritualitatea erau tratate încă de la lansarea Aenima, 10000 days este de departe apogeul la care Keenan, în mod special, a ajuns în privința textelor. Însă meritul de a compune texte de calitate este doar o componentă a unui act artistic meritoriu. A fi dublat de muzică, în sensul în care cele două componente să se comporte ca un tot unitar, este cu adevărat un act artistic, pentru care, ceilalți membri, merită aclamați în egală măsură. 

Registrul tonal al celor două piese (Wings for Marie și 10000 days – mă voi opri doar asupra lor), atât instrumental cât și vocal, încep cu o secvență care amintește de un ritual budist (gongul de la început, vocea susținută pe același palier). Piesele sunt construite ca o progresie, în care frustrarea și neputința sunt subtil ținute în frâu, dar nu ascunse. Prima dintre piese tratează primele etape ale durerii : Negarea, Furia, Negocierea, anticipând pe final etapa de Acceptare, cu toate angoasele derivate din dramatismul realității imediate:

You believed. You believed in moments not conceived. You believed in me.
A passionate spirit.
Uncompromised, boundless and open.
A light in your eyes, then, immobilized.

Vacant, broken.
Fell at the hands of those movements that I wouldn’t see.
Cause it was you who prayed for me so.
What have I done to be a son to an angel?
What have I done to be worthy?
Day light dims leaving cold fluorescence.

Difficult to see you in this light.
She never told a lie.
Well might of told a lie.
But never lived one.
Didn’t have a life.
Didn’t have a life.
But surely saved one. Saved One

Alright, now it’s time for us to let you go.

Am subliniat worthy, pentru ca acolo are loc o tranziție extrem de subtilă și de rafinată. Încercați încă o ascultare a piesei. Mie mi-a scăpat de zeci de ori.

Cealaltă piesă preia elemente din zona de Furie, trecând direct la ultimele două stadii, Depresia și în final Acceptarea. 

Difficult to see you in this light.
Daylight dims leaving cold fluorescence.
Difficult to see you in this light.
Please forgive this bold suggestion.
Should you see your maker’s face tonight,

Look him in the eye.
Look him in the eye and tell him,
I never lived a lie, never took a life,
But surely saved one.

Hallelujah
It’s time for you to bring me home.

Schimbările de ritm și cele de registru vocal, sunt alese pe momente perfect integrate cu textele, iar efectele stereo sunt cu adevărat sublime. Furtuna din fundalul piesei 10000 days este unul dintre elementele care crește odată cu piesa, iar tunetele punctează momentele cheie, atât din text, cât și pasajele instrumentale.

Pentru că pomeneam de piese de test ceva mai devreme, piesa constituie o piatră de încercare pentru orice sistem audio, din două considerente: primul este dat de modul în care sunt separate instrumentele, de spațialitate, dar și de reprezentarea lor în cadrul scenei, iar cel de-al doilea, este dat de naturalețea reprezentării acelor tunete. Pentru cei obișnuiți cu detaliile de orice natură, este o încântare dar și o provocare în egală măsură.

Partitura de tobe, schimbările de timpi, progresia vocii, accelerările spre punctul culminant, lasă în final locul unei secvențe foarte sugestive, pigmentată și cu elemente de sintetizator, foarte expresivă pentru versurile de mai sus. 

Și pentru că o experiență spirituală nu poate fi considerată acceptată decât în momentul în care își produce efectele, Keenan a considerat că modul în care își va trăi viața, va fi unul complet diferit de cel de până la lansarea albumului 10000 days. Acuzat în dese rânduri că pune interesele personale deasupra intereselor trupei, Maynard și-a urmat calea într-un mod cu adevărat admirabil: a devenit un tip extrem de apropiat familiei, a închegat o comunitate într-o zonă nelocuită, a militat pentru un mod de viață simplu și sănătos, a fost preocupat de evoluția personală în planul unor sporturi precum jiu jitsu sau judo, a studiat intensiv istoria religiilor, și-a plantat singur propria podgorie, a lucrat ani în șir la producerea unor soiuri de vin proprii, a susținut diverse activități caritabile și nu în ultimul rând, a avut timp pentru încă alte două proiecte muzicale: Puscifer și A Perfect Circle. Și am scris toate astea, cu gândul că o mizerie de virus ar putea pune capăt unui destin artistic de excepție și unor proiecte muzicale foarte apropiate de sufletul meu.

Dar nu pot să nu mă întreb, oare pe lângă câte astfel de albume sau piese, am trecut până acum, fără să încerc o imersiune totală, una care să îmi arate cu adevărat că muzica merită trăită cu adevărat?! Probabil că și aici mai e mult până la cele 10000 de ore de audiție. Sau 10000 de zile?!

10000 de zile… 10000 de ore… toate adunate în 10000 de gânduri.