In the court of ARTmania 2023 in images and words (an observation by ProgNotes)

Într-o lume foarte îndepărtată, într-un Univers paralel, oamenii au învățat limbajul conectării nu doar așa cum îl știm, ci și la nivelul gândurilor ascunse, trăirilor intense, emoțiilor puternice. La curtea Regelui Melos și Reginei Muzică, o nouă sărbătoare stă să celebreze apusul Soarelui și răsăritul Lunii. Și-n astă nouă „limbă”, oamenii au uitat să mai fie răi, au înțeles că războaiele sunt inutile, că lumea are nevoie de bunătate și frumusețe, și nu de orgolii meschine și au înțeles că existența lor efemeră poate căpăta un sens: unul golit de egoism, pus în slujba celor mulți. Și-au mai înțeles că viața e făcută pentru a fi trăită, iar muzica … ei bine, pentru a fi simțită cu fiecare fibră. Oameni din toate colțurile lumii lor, se adunaseră iar, pentru a celebra cum se cuvine cele trei zile și trei nopți. Și gândurile lor se îndreptau spre magia locului, așa cum albinele își găsesc întotdeauna drumul către stupul pe care îl numesc acasă. Și în tot carnavalul ăsta pestriț de revederi sau noi întâlniri, gânduri și dialoguri, oamenii au ales să-și celebreze iar viața și muzica.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Am pierdut șirul edițiilor consecutive la care am participat în Sibiu. Și înainte de a mă referi strict la ediția din acest an, permiteți-mi o “mică paranteză”.

Festivalurile zilelor noastre, seamănă tot mai mult cu vechiul talcioc. Restilizat. Reactualizat. Pâine și circ pentru o generație însetată de vibe-uri pozitive. Arareori, acestea sunt manifestări culturale, menite să aducă oamenii împreună, în jurul unui act artistic, și sunt mai degrabă niște întâlniri mai mult sau mai puțin sociale. Și să nu fiu greșit înțeles: orice socializare în prezent, este preferabilă alienării de orice fel. Dar totul până la un punct. În tot acest aflux de evenimente cu istoric sau doar cu finanțare prin te miri ce program guvernamental, este probabil misiune imposibilă pentru organizatori să își mențină standardele ridicate și de ce nu, să încerce să fie mai buni de la an la an. În România ultimilor ani, există însă câteva exemple de festivaluri create în jurul muzicii, pentru muzică și pentru oamenii veniți să ASCULTE muzica. E una să ai un background cu o scenă unde cineva încearcă să facă atmosferă, iar tu să te simți bine împreună cu prietenii (nu că ar fi ceva greșit în asta) și e puțin diferit să ai o scenă, unde un artist adună oamenii pentru a-și transmite mesajul. E meritoriu efortul celor de la ARTmania de a organiza un eveniment care să UNEASCĂ oamenii prin muzică, de a da posibilitatea mai multor generații să-și exerseze fiecare limitele gradului de înțelegere a ceva diferit și în final, să-și testeze limitele toleranței. Grea misiune. Până și Sisif ar fi avut o probabilitate mai bună în a reuși.

De aici și următoarea observație. ARTmania nu este un festival de Prog. Nu a fost niciodată unul și probabil că nu va fi vreodată. DAR … este unul dintre puținele (dacă nu singurul la acest nivel de la noi), unde ponderea trupelor de prog, este una semnificativă. Și cu o valoare dovedită deja în timp. Însă acest festival își propune în fiecare an să ofere un nou înțeles cuvântului eclectic. Ne propune nume la care am visat o viață. Și ne dă și opțiunea să alegem. Ediția de anul acesta, nu a făcut excepție. Ai putut fi prezent aici pentru oricare dintre headlineri sau de ce nu, chiar pentru o trupă mai obscură. Fiecare dintre noi are o construcție proprie, un mod cât se poate de subiectiv de a înmagazina și vibra la ceea ce numim muzică. De aici și diferențele. Unii dintre noi suntem făcuți să absorbim în mod natural brutalitatea unor sunete abrazive, alții făcuți să dezlege ițe invizibile ale unor ancore risipite în timp și spațiu. Două exerciții diametral opuse, în jurul aceluiași subiect. Și dacă mă întrebați … Nici unul greșit. Însă ce mi se pare greșit, este să ai o convingere despre ceva ce nu înțelegi. Evident, dreptul la o părere este garantat de constituție. Dar există o diferență notabilă în exprimarea unei păreri (altminteri subiectivă prin definiție) pe principiul “mi-a plăcut / nu mi-a plăcut pentru că … “ și alunecarea în penibil (nu vreau să dau exemple, dar am citit / auzit destule). Nici la ediția din anul acesta nu s-a putut fără. Semn că Sisif mai are de rostogolit bolovanul.   

O altă observație este legată de specificul acestei ediții, este colaborarea cu Midgardsblot Festival care a facilitat aducerea unor nume importante de pe scena rock norvegiană (una extrem de bine reprezentată de altfel pe cam toate palierele). De aici și oferta generoasă pentru public și posibilitatea de a cunoaște mai îndeaproape specificul unei culturi, adesea hiperbolizată sau dramatizată. Prezența numelor de anul acesta din program nu a fost deloc dezamăgitoare, ba dimpotrivă. Ea a oferit imaginea unei scene extrem de active, diverse și închegate, fiind exemplul perfect pentru toți cei care contestă ideea că arta este falimentară, iar un act artistic, nu poate defini un brand de țară. Nimic mai fals.

Motivele participării la ARTmania s-au diversificat (și în ceea ce mă privește) de-a lungul anilor. Prilej de revedere, amintiri demne de insectar, povești cu personaje mai mult sau mai puțin controversate și peste toate, posibilitatea de a asculta live, unele dintre trupele preferate. Fără excepție, în fiecare an, am adăugat experiențelor sonice, un nume nou la discografie. Am descoperit ceva care mi-a depășit așteptările și ceva care nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor. Dar să o luăm pe zile:

DAY ONE

Am ajuns devreme, pentru că se pare că a existat o sincopă la partea cu biletele early bird. Procesatorul din prima etapă a vânzărilor a fost schimbat, așa că exista riscul să nu pot intra din cauza lipsei unui amărât de cod QR. Niște emoții suplimentare scurte și totul a fost rezolvat la intrare. Evident, în situația în care aș fi venit cu o oră mai târziu, probabil că aș fi văzut totul din afara perimetrului. Chiar la sosire, elvețienii de la SAMAEL, își făceau probele de sunet. Totul suna curat, crispy și chiar zâmbeam fericit gândindu-mă că și ediția asta o să fie o reușită la capitolul ăsta (unul la care recunosc, sunt cârcotaș rău). Surpriza mea (și nu doar a mea), a fost că în timpul concertului, s-a pierdut și din claritate și din finețe. Cauzele au fost doar motiv de ironii și supoziții ale unor oameni care n-au altceva mai bun de făcut când planeta se scufundă, decât să comenteze calitatea bașilor sau cinelelor la un concert. Show-ul Samael pentru mine a fost însă un motiv de “rulat în background” niște amintiri din vremea liceului, când ne dădeam cu capul de pereți prin rockotecă pe Angel’s Decay sau Born Under Saturn. Revenit din teleportarea în timp, o constatare m-a făcut să par(?!) idiot: “Nu-s cam puțini oameni pentru câte instrumente sunt?” Partitura de tobe și cea de clape, executată live de aceeași persoană, lăsă puțin loc de nedumerire. Atăta doar, că ea e de când lumea și Samaelul, și pentru cunoscătorii fenomenului nu-i nici loc de mirare nici de supărare. Și se pare că la noi, sunt încă mulți fani îndrăgostiți iremediabil de “Ceremony…” și “Passage”. Pentru mine a fost doar o constatare, care avea să se adâncească pe măsură ce am avansat în program. Și cum mă gândeam așa la “criza de personal” din câmpul artistic, o altă acoladă îmi înnoda neuronul: păi ce feng shui îi animă pe elvețienii ăștia domnule, de toți vin pe la noi echipați în costume de ronini?! Nu de alta, dar și domnul Nick Bartsch, tot în costum asemănător s-a prezentat acum niște ani pentru prima oară la Jazz in the park. Și n-am apucat să mă dezmeticesc bine și să îi aplaud pentru programul lor, că a trebuit să-mi mut privirea și atenția la cealaltă scenă (o găselniță altfel foarte bună pentru a asigura fluiditatea întregului festival).

ASEMIC. Trupă de pe la noi, foarte tehnici, prezență foarte bună, comunicare ok (aici se poate mai bine), tehnici și cu un sunet foarte bun. Și-au meritat aplauzele pentru un program scurt dar coerent, numai bun de “adus în temperatură” niște suflete dornice să scoată pantera din ele. O surpriză plăcută și cu siguranță cineva are de făcut niște teme când ajunge acasă.

Nu o să insist nici pe istoria Pain Of Salvation aici, nici pe vreun review alternativ la ce a scris Răzvan aici, la apariția acestui material (probabil unul dintre cele mai bune review-uri ever made la albumul ăsta).  Doar câteva impresii din ACEST live. Evident prima, legată tot de absența basistului (situație veche cam de un an și ceva), suplinit și el de domnul de la clape, Vikram Shankar. Greu de crezut pentru mine (nu de alta, dar chiar știu câțiva basiști) că funcția asta se plătește atât de scump, încât ai vrea să faci oarece economie la statul de plată. Și aici lista de posibile cauze e lungă și probabil că adevărul ăla absolut nu-l vom ști niciodată. Situație cu care doar trebuie să ne împăcăm și să judecăm de fapt ce s-a întâmplat. Păi s-au întâmplat : Accelerator, Reasons, Meaningless, Wait, Used, Restless Boy, On A Tuesday, Falling și The Perfect Element. Pentru că atât încape la o trupă de prog într-o oră. N-ai șlagăre de 3-4 minute în care lumea să cânte la unison (deși s-a întâmplat), n-ai timpi de 4/4 ca să nu te obosești. N-ai piese ușoare despre cum a plecat ea și ai rămas tu cu iubirea neîmpărtășită. N-ai nici sentimentul la final că ai înțeles tot din ce a vrut Daniel & Co să spună la final. Dar ai un rafinament aparte al unei voci emblematice pentru peisajul de prog metal, niște riffuri pe timpi compuși de te ia amețeala, armonii vocale făcute de toți membrii trupei și în general cam toate elementele unui destin adus nu de puține ori în apropierea morții, al cărui singură modalitate de mântuire a fost suferința. Pain of Salvation e genul ăla de pastilă în urma căreia e posibil să mori. Însă în situația în care nu o faci, te vei trezi la viață cu un zambet veritabil și cu autenticitatea la purtător. Evident, nu am înțeles ce s-a intamplat cu sunetul: un bas foarte proeminent, vocea lui Daniel destul de reținută (și nu din cauza lui) și în general o lipsă de acuratețe, necaracteristică acestui festival de câteva ediții încoace. Show-ul însă a fost unul cât se poate de revelator în ceea ce mă privește: TREBUIE să văd trupa asta într-un concert doar al ei, în formulă completă. Post show, s-au făcut poze în backstage, s-au dat autografe, semn că la un eveniment cu ștaif, zeii coboară printre muritori și sărbătoresc împreună.

Și cum în mintea mea deja erau prea multe informații care trebuiau să fie așezate cu grijă fiecare în sertarul ei, mărturisesc că n-am fost foarte atent la programul W3 4r3 num83r5. Brașovenii au fost însă legătura perfectă pentru headlinerii serii. Stilul lor în forță, nu lasă loc nici compromisului și nici vreo urmă de recuperare pentru cei rătăciți. Pentru mine personal, zona lor stilistică, nu este una de interes, așa că nici dacă mi-aș dori n-aș putea avea o părere pertinentă. Judecând după reacția publicului însă, aș spune doar că și-au făcut cu brio treaba și și-au îndeplinit misiunea.

Evident ca apariția norvegienilor de la EMPEROR nu a făcut decât să creeze o atmosferă aparte, demnă de un nume cu istorie și pedigree. Poate că prezența lor scenică, nu mai e atât de înfiorătoare precum acum 30 de ani. Poate că nici partiturile lor vocale nu mai mușcă atât de mult. Dar forța e încă acolo. Un mușchi care nu s-a atrofiat niciodată. Doar s-a redefinit, odată cu vârsta. Nu sunt cel mai mare consumator de metale extreme (ele există în meniul meu doar cu titlu de excepție), însă comparativ cu show-ul Meshuggah de anul trecut, pot spune că suedezii m-au ținut mai mult timp aproape și m-au impresionat mult mai mult la capitolul sound (atât de mult încât îmi este greu să cred că voi mai avea în viața asta ocazia să compar ceva din zona aia de brutalitate cu ei). Fanii devotați, au avut parte de un show în care probabil singurul neajuns a fost că nu au avut ocazia să parcurgă tot catalogul trupei. În rest, noaptea s-a încheiat târziu, depănând impresii și amintiri.

DAY TWO

Câtă lume. Câtă forfotă. Câte așteptări.

În deschidere Vulture Industries, Norvegia. O trupă pe care n-ai vrea să o cataloghezi după ce asculți măcar vreo trei piese. O prezență scenică aparte cu implicare totală. Iluștri anonimi pentru subsemnatul (mea culpa dar e greu să țin pasul cu tot ce mișcă în peisajul muzical de astăzi), care în urma acestei reprezentații, și-au câștigat dreptul de a ajunge în raftul cu discuri. Proiecții grafice marca Costin Chiorean, alese cu grijă au complimentat perfect setlistul ales. Un roller coaster de stiluri și influențe, care mi-a indus senzația că particip la una dintre reprezentațiile unui circ nordic, doar că în locul proverbialelor numere cu animale, aveai expus un spectacol al grotescului din om. Un show incomod, însă executat magistral. Ba colac peste pupăză, am constatat că peste noapte, cineva a curățat și mizeria de pe mixer și totul a redevenit curat ca odinioară. Toate trupele de pe scena mare, au sunat impecabil în ziua a doua. Revenind însă la programul norvegienilor… Mi-a plăcut mult. Ei sunt echivalentul islandezilor din ediția trecută, Vintage Caravan, în ceea ce privește surprizele plăcute. Au venit, au cântat cu pasiune, au comunicat frumos cu publicul și ne-au făcut să zâmbim. Mi-au demonstrat pentru a nu știu câta oară, că dacă ești cât de cât deschis spre nou, ceva frumos poate să ți se întâmple. Pentru acest program, un sincer mulțumesc!

Koi Koi pe scena mică, au fost acea pată de culoare, acel “altfel”. Un mix de funk, electro, reggae, psychedelic și rock executat cu mult aplomb. Dacă n-ar fi fost bluzele colorate cu motive florale ale trupeților de la Haken, le-aș fi dat cu brio premiul pentru excentricitate.

Tesseract (UK). Relația mea cu aceasta trupă, este mai degrabă una meteorică. Am încercat în mai multe rânduri să mi-i apropii, dar de fiecare dată, exercițiul a rămas fără urmări. Și nu din cauza lor. Ci din pricina propriilor mele limitări. Zona asta de djent / metalcore nu mă prinde. Mă surprinde întotdeauna gradul de tehnică, mă impresionează anumite combinații de riff-uri, însă pentru mine personal, e mereu acea senzație de prea plin, de prea mult. Așa că am așteptat prestația lor cu mintea cât se poate de deschisă. Energie 110%, partituri executate cu acuratețe maximă, compoziții complexe și … Și aș vrea să continui cu ceva de genul “abia acum m-au făcut să înțeleg”. Într-un fel chiar m-au făcut. Am înțeles că odată cu trecerea anilor, îmi este tot mai greu să cad sub vraja metalelor extreme sau a sonorităților abrazive. Am văzut destui oameni în jurul meu bucurându-se la fiecare riff, aplaudând fiecare notă, trăind fiecare vibrație. Mă bucur sincer pentru ei. Pentru mine zona djenty rămâne încă, o piatră de încercare și o provocare pentru viitor. Prestația englezilor a făcut însă cinste festivalului, iar atitudinea lor post-concert, le-a adus probabil câțiva fani în plus.

Și uite cum s-a ajuns și la unul dintre capitolele acelea în care privind retrospectiv, o să poți zice: “nu știu dacă ARTmania e cel mai mare festival de rock de la noi, dar cu siguranță că aici i-am văzut pe Porcupine Tree și Steven Wilson”. Pentru unii, doar niște nume. Pentru alții, idolii unei generații. Pentru foarte mulți dintre cei prezenți (mai ales în seara celei de-a doua zile), motivul principal al prezenței lor la Sibiu. Piața Mare a fost cu siguranță un munte de așteptări.  Și cum o vorbă de la dacii liberi zice că așa trupă… așa fani, evident că au fost destule voci care să constate faptul că și Porcupine Tree au venit fără basist, deci doar așa … să-i vadă lumea și cam atât. Adevărul absolut, este că “the funky bass player” a fost în pupitrul domnului Barbieri, la fel cum a fost cam peste tot prin Europa de vreo trei luni încoace, dl Nate Navarro, având niște probleme familiale mult mai importante decât turneul PT. Dar cam atât s-a putut trece la capitolul “suspine”. Că de la prima notă și până la ultima, am rămas mut de unde au putut ajunge unii cu zona de sonorizare și interpretare. Sonic… răsfăț. Am puține repere la nivelul ăsta, înmagazinate cu grijă în memoria audio. Ceea ce s-a întâmplat sâmbătă seara, pentru mine a fost dintr-o ligă aparte. Până și domnul nostru Steven Wilson, a fost în zi de grație. Comunicarea a fost cat se poate de umană, fără urme de egocentrism, fără învățăminte deghizate în morală (sau invers). Un artist care a oferit tot ce a putut mai bine la acest moment, dintr-un alt moment al creației lui. Barbieri a fost magic, levitând peste o claviatură cu o dimensiune sonică din altă galaxie, iar Randy McStine, a adăugat un nou plus de rafinament (a se citi magie), partiturilor originale. Cât despre Gavin… Anul trecut, destule voci, probabil nefamiliarizate cu palmaresul dânsului, au contestat vehement faptul că el ar putea vreodată sta alături de un Lombardo sau Haake. Și mă gândeam că uneori … Ignorance is bliss. Și aici o mică acoladă: nu-i vorba de a face aici topuri sau clasamente. Sau de a lua Cezarului ce-i al lui. Fiecare dintre cei doi amintiți mai sus, și-a câștigat dreptul la glorie și reputația de drummer of a generation. Fiecare își are particularitățile lui care îl fac unic și îi definesc stilul. Fiecare dintre ei, a influențat substanțial suficienți oameni să se apuce de bătut la tobe. Și numai pentru asta, ei își merită locul în galeria selectă a marilor toboșari de rock. Însă exact după același principiu, e bine uneori să privim lucrurile cu atenție și să ne exprimăm părerile în cunoștință de cauză. Să îmbini forța cu precizia aritmetică pentru a creea poliritmi, nu este cu nimic mai presus decât combinarea rafinamentului și eleganței cu precizia pentru a CANTA la tobe. Gavin e într-o ligă a lui. Una în care mai pot fi adaugate nume precum Manu Katche sau Billy Cobham. Genul de toboșar care a depășit demult granițele rockului. Pentru genul acesta de bateriști, bătutul la tobe, e o etapă încheiată. Modul în care experimentează la fiecare piesă, în fiecare live, combinații care sfidează orice normă sau gen îl situează într-o ligă aparte. Nu o să spun că este singurul de acest calibru. Dar sunt extrem de puțini cei care reușesc să îmbine atât de grațios tehnica, rafinamentul, precizia și nivelul de improvizație.

Playlistul Porcupine Tree, a fost desigur prea mic pentru acoperirea unei cariere atât de prolifice și cu atât de multe zone stilistice. Dar capitolul scris la Sibiu, va rămâne pentru mine o bornă importantă la categoria concertelor live văzute într-o viață de om. Una care sâmbătă seara, și-ar fi dorit să fi văzut mult mai multe live-uri cu ei de-a lungul timpului. Un ultim tren, pe care mă bucur că l-am prins și despre a cărui călătorie sper să mai am destule zile să povestesc.

DAY THREE

Din motive personale, am ajuns după deschiderea celor de la Port Noir. Motiv pentru care, consider că nu am nicio părere pertinentă de exprimat despre prestația lor. Însă emoțiile Corinei la reprezentația lor, m-au convins că au fost deschiderea perfectă. Așa incât, gândurile ei, au devenit și ale mele: „trioul suedez a debutat în forță, cu o combinație între sunetele metalice și versurile ritmate de hip-hop. Tobe care pulsează pe beat-uri de rap și breakdown-uri apăsate au umplut scena, energie pentru publicul curios care s-a instalat în fața scenei și furnicături pentru mine: au reușit să-mi facă pielea de găină pe Young Bloods și Old Fashion.

În ceea ce privește prestația de la scena mică, trupa bucureșteană de stoner metal RoadkillSoda ne-au zguduit bine pentru a ne usca rapid în urma ploii care a început. Am auzit numai lucruri bune despre prestațiile lor live și deși scurt, show-ul de la Artmania s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. Am avut parte de un cocktail de instrumente heavy & groovy, o voce raspy cu un growl specific de grunge, însoțite de o prezență dinamică pe scenă și o coborâre în public (probabil au vrut să muște din public și la propriu).”

Următorul nume pe listă… HAKEN. Prezența lor anterioară, tot în cadrul ARTmania, a fost prilej de adâncă dezamăgire pentru subsemnatul. O prestație foarte slabă a lui Ross, combinată cu un sunet steril și pe alocuri distorsionat, m-au cam lăsat atunci, în 2018, cu buza umflată. Cinci ani mai târziu, cu trei albume de studio scoase (Vector, Virus si Fauna), cu o schimbare semnificativă de stil (nu neapărat îmbrățișat de subsemnatul – motivele coincid cu cele enunțate la Tesseract), am așteptat show-ul lor cu o oarecare ezitare. Fauna l-am ascultat integral, cu colegul de suferință Cristi, într-una din seriile de audiții de-acasă. Mi-a plăcut, dar nu m-a omorât. Oricum, mult mai bine decât precedentele două. Însă duminică, Haken au arătat că review-urile stelare primite în urma ultimelor reprezentații live, nu sunt deloc întâmplătoare. Prestația lor live, a adăugat o dimensiune aparte pieselor de pe Fauna. Alternanța cu piese mai vechi de pe The Mountain sau Affinity, au creat suportul perfect pentru forța ultimului material discografic. De aceasta dată, sunetul a fost curat (deși a plouat), iar Ross a fost la înălțime. Nici o urmă de fals, nici o notă luată în pripă, nici o senzație că partitura de studio e făcută o dată pentru totdeauna. Deși vremea nu a fost cel mai bun prieten, trupa a fost extrem de conectată la public și atmosfera a fost una pe măsură. Așa că pentru show-ul din acest an, merită toate aplauzele și laudele. Cu o mențiune specială pentru bateristul Ray Hearne, căruia îi întrevăd un viitor glorios.

Scena mică i-a avut ca reprezentanți, pe finlandezii de la Sirenia. Ei au fost de asemenea un motiv de “dat banda înapoi”, pe vremea nopților din căminul studențesc, când Nightwish, Within Temptation sau Epica, condimentau discuțiile și imaginația unor rockeri fără reputație (aici evident că mă refer la noi), dar cu idealuri mărețe. În acest grup de trupe, a intrat și Sirenia, în special datorită primelor lor două albume, unde alternanța vocii masculine cu cea feminină, dădeau destule motive de apreciere. În timp, stilul lor a migrat spre un pop-rock mai cumințel, cu piese mai ușoare și mai ușor digerabile, motiv pentru care, au părăsit discret zona mea de interes. Cam în același registru am perceput și show-ul lor. Unul destul de modest aș îndrăzni să spun, comparativ cu toate celelalte nume din program (chiar și a celor cu care stilistic nu sunt foarte bun prieten).

În final, norvegienii de la Wardruna au fost aleși pentru a încheia o ediție, care după cum ați putut citi mai sus, le-a avut cam pe toate. Precedenta lor venire, a fost la început de program, într-o formulă mai restrânsă. Acum, au avut la dispoziție un întreg arsenal de instrumente și voci, coregrafii și lumini, proiecții și umbre. Un fel de transă administrată tuturor celor care au ales să rămână acolo pe o ploaie măruntă. Aș spune că și ploaia-i soră cu vikingu’, iar duminică, Isus și Odin au celebrat împreună festivalul oamenilor. Atmosfera creată … una de poveste, cu rune încrestate pe pereții catedralei, semn că și divinitățile pot coexista, atunci când orgoliile sunt lăsate deoparte. O călătorie sonică în vremuri demult apuse, care spune povestea unor oameni mândri și duce legenda mai departe. Și în timpul concertului, mă gândeam că și ai noștri ar putea încerca o punere în scenă de Miorița sau de Dansul Ielelor sau a câtor alte motive populare, într-un mix de muzică, dans și proiecții. Material ar fi. Oameni talentați de asemenea. Și mă mai gândeam doar așa: în ciuda faptului că norvegiana este o limbă fără un caracter melodic deosebit, tot ce am ascultat duminică, a fost melos la modul absolut. Wardruna sunt un model de urmat, dar înainte de orice, sunt niște profesioniști adevărați. Sunetul lor este unul senzațional, iar experiența senzorială pe care o ai atunci când asiști la o reprezentație live, e un eveniment special.

Cam cum a fost și ediția din acest an ARTmania. Pentru toate momentele frumoase, se cuvine să exprimăm și puțină recunoștință. Aștept cu interes programul pentru următoarea ediție. Pentru toate pe care le-am trăit însă, mă-nclin.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Purtat de ritmuri arhaice, gândul zboară în toate direcțiile. Și nu pot să nu mă întreb dacă Isus și Odin ne zâmbesc împăcați. Mă-ntreb dacă în seara asta au băut mied în cinstea oaspeților norvegieni, sau Isus a făcut iar vreun miracol și a transformat apa în vin. Oare Odin a venit singur, sau Freya a ales să cutreiere singură străzile cetății, supărată că nu I se acordă atenția cuvenită și egalitatea în drepturi?! Oare Loki a ales un toast cu Sf Petru sau a prins un loc la masa șefilor?! Sau n-a fost o sărbătoare ca-n Valhalla ci mai degrabă o cină intimă cu muzică în surdină?!

Nu vom ști niciodată. Și va trebui să trăim cu asta.