Înainte de orice introducere, permiteți-mi o mărturisire: există câteva nume pentru care până la momentul actual, nu am apucat să scriu nici măcar un rând despre ele. Așa că fiecare oportunitate irosită, este o remușcare cât casa. Exact în această categorie se înscrie și recenzia de astăzi. 

Pentru cei mai mulți dintre muritori, lumea se împarte în GOATS, BEST OF și multe alte asemenea categorii. Mai tot timpul, categoria talentelor extraordinare este supusă trendului de a cataloga și a forța întâietatea pe un plan unde de cele mai multe ori este imposibil de făcut asta, profund subiectiv sau chiar complet neadecvat. De foarte puține ori însă, se acordă o atenție mai degrabă marginală talentelor puse în slujba unui domeniu, care fac totul din plăcere și mai puțin din dorința de a fi competitive. Exemplul The Aristocrats este poate unul dintre acele excepții. Un supergrup, a cărui componență este una senzațională, iar rezultatul muncii lor este direct proporțional cu plăcerea cu care cântă. Fie că vorbim de latura compozițională, de cea interpretativă, de spiritul de improvizație sau de calitatea mixajului, toate compozițiile lor de până acum sunt o dovadă vie a faptului că muzica făcută cu suflet și pasiune nu are nevoie de catalogări si clasamente. Ea are calitatea supremă de a atinge și cele mai sensibile fibre ale ascultătorului. Iar asta precede orice premiu sau catalogare.

Despre fiecare dintre componenți: Marco Minnemann – tobe, Bryan Beller – bass, Guthrie Govan chitară, orice ascultător de prog cu pretenții a auzit măcar o dată. Indiferent că discutăm de albume solo, proiecte distincte de acesta, aproape că de fiecare dată, vorbim la superlativ de implicarea fiecăruia dintre ei. O caracteristică a acestui supergrup în afară de valoarea incontestabilă a fiecăruia dintre membrii lui este modul în care totul a funcționat absolut impecabil de la primul lor album de studio și până astăzi: fie că analizăm albumele de studio, aparitiile live sau orice alt episod din existența acestui proiect, totul pare natural integrat și poți simți la propriu sinergia dintre cei trei. Așa că nu vă mirați când vă spun că abia am așteptat un moment prielnic să pot scrie ceva despre muzica lor. Am ratat cu seninătate acum doi ani apariția The Aristocrats with Primuz Chamber Orchestra. 16 Februarie 2024 este însă momentul lansării albumului Duck, la aproape cinci ani de precedentul You Know What…? dar și pretextul ideal pentru subsemnatul de a relua întregul lor catalog și de a pune “pe hârtie” câteva impresii.

Evident că orice tentativă de a scrie despre muzica Aristocratilor este o încercare patetică în comparație cu creațiile acestora. Și totuși…

Poate cea mai pertinentă întrebare în legătură cu băieții ăștia ar fi : bine dom’le și ce e asa special la ei?! Dincolo de calitatea tehnica incontestabilă, detectabilă de orice începător într-ale audițiilor, există un spirit care nu putea avea un nume mai bun. Conștienți de capacitatea fiecăruia dintre colegii de trupă, fiecare dintre ei, știe exact când să facă pasul în spate pentru a oferi lumina reflectoarelor celorlalți. Un gest de curtoazie și eleganță, în egală măsură inteligent. Aproape fiecare piesă din catalogul Aristocrats poate fi un exemplu de altruism pus în slujba celorlalți. Apoi mai există acea lejeritate dezarmantă cu care se trece de la un gen la altul, de la o sonoritate la alta, de la un pasaj groovy la unul în forță și apoi la unul liric și introspectiv. Nimic forțat. Totul are o fluiditate aparte și îți creează impresia că totul este de o ușurință dezarmantă. Tot acest melanj pe care astăzi îl încadrăm în zona de fusion, este de fapt un exercițiu în forță a unor talente imense. Aș mai spune că dincolo de toate acestea, stă o chimie aparte, un simț al umorului la care par să fie branșați în egală măsură. Ideea unuia dintre ei, poate fi imediat împărtășită în mod automat de ceilalți doi și astfel comunicarea dusă la un nivel aproape absurd de natural.

Cam asta a fost și explicația lor legată de ideea de a compune un album concept instrumental: “Marco a venit cu o compoziție despre o rață, iar Bryan a replicat : păi de ce nu am încerca un album în jurul ideii de rață?” Și uite așa a apărut un album de rămâi mască. Ușor nu?! Dezarmant? Până la măduvă.  

Prima dată când am văzut coperta, am fost imediat translatat în timp, pe vremea când Trace încercau un efort similar, evident în altă perioadă stilistică (1975) cu al lor Birds. Deci strict din acest punct de vedere, nu am fost luat prin surprindere de conceptul în sine. Perceperea unui album integral instrumental este adesea un exercițiu dintre cele mai dificile. Dacă adaugi la asta și un fir narativ, ei bine, el devine o adevărată provocare; pentru că muzica trebuie să fie și cinematică în acest caz. Recunosc, m-aș fi așteptat și la un insert cu o zona de animație care să direcționeze puțin imaginația ascultătorului. 

Cele nouă capitole ale albumului, cu o durată integrală cu puțin peste 60 de minute, te vor purta într-o călătorie spre și dinspre Big Apple. Imaginația personală este limita. Albumul abundă de linii descriptive foarte reușite. Există și elemente de improvizație care expandează poate firul narativ, creând o ușoară distragere de la acțiunea propriu-zisă. Tocmai pentru că variantele de a-ți imagina acest parcurs sunt atât de deschise oricărei interpretări, o să mă mulțumesc doar cu câteva observații generale și nu o analiză piesă cu piesă. 

Impresiile puternice provocate de acest album provin din modul în care se “pasează” tranzițiile pe fiecare piesă în parte: basul își părăsește pentru o vreme zona de ritmică pentru a completa o linie de armonie, chitara își modifică tonurile în ton cu starea de spirit a personajului, iar tobele… pur și simplu este incredibil cum reușesc să acopere toate schimbările de atmosferă și de stiluri. Mixajul este și el la superlativ absolut. Și aici o mică acoladă: deși avem trei instrumente, ai fi mai degrabă tentat să crezi că e cam minimalistă abordarea și sigur ai multe spații libere unde ar mai fi putut încape și o voce sau un alt instrument. Ei bine, nu există niciun minut în care să nu te minunezi cât de corect își împart cei trei timpii și momentele de magie. Cu toate acestea, mixajul îți dă posibilitatea să simți acel spațiu creat în mod intenționat, să respiri acea atmosferă. Foarte aerat, curat lacrimă, îți creează senzația că pe lângă călătoria propriu-zisă, transmisă de muzică, te poate teleporta și în studio, în mijlocul acțiunii. Ești inevitabil și martorul poveștii, dar și al modului în care este ea spusă. Această apropiere dată de calitatea mixajului, te ajută să rămâi conectat și în părțile puțin mai ample ale albumului. Fill-urile lui Marco, tonurile de chitară foarte discrete ale lui Guthrie sau ritmicitatea lui Bryan pot fi apreciate fără a fi nevoie de un exercițiu aparte; echilibrul instrumentelor este unul demn de studiu la orice școală de sunet.

Pentru cei deja familiarizați cu universul aristocratic, e inutil să mai precizez, că aceeași rețetă prin care au fuzionat în trecut elemente de jazz, rock, prog sau funk, o să o regăsiți și la baza felului principal, Rața. Ba ca să nu creadă lumea că a ajuns într-un restaurant căzut in patima colajelor, există și o piesă unde bucătarii au făcut exces de condimente. Pentru This is not scrotum s-au folosit: spiceuri orientale (care pot aminti foarte bine de tema intro din Home de pe Scenes from a Memory), ierburi mediteraneene (mie partea de chitară mi-a adus mult aminte de Osanna – Santa Lucia) și bineînțeles totul gătit într-o bucătărie balcanică, de unde vioara nu poate lipsi niciodată. Aportul vioarei Rusandei Panfili la acest ultim capitol, este pentru un ascultător mioritic o încântare și un reper cât se poate de familiar. 

Nu există piesă slabă pe acest album. Eventual vei avea momente în care te vei simți “pierdut” (imposibil de spus dacă aceasta a fost intenția autorilor, sau pur și simplu o senzație punctuală). Personal îmi plac Hey, Where Is MY Drink Package?, Sgt Rockhopper, Muddle Through și This Is Not Scrotum. Și aici posibilitățile sunt infinite și numărul permutărilor unul considerabil. Nu cred că am mai rulat o piesă instrumentală cu așa poftă de la Acid Rain, așa cum am rulat This is not scrotum. Pur și simplu te lovește din prima și nu te mai lasă. Pentru cei mai cârcotași, care se plâng că e prea multă tehnică și prea puțin suflet, încercați acest album cu mintea deschisă. Dacă nu aveți un zâmbet pe buze la intro-ul Here come the builders, e musai să recalibrați sistemul de recepție.

Puterea albumului este aceea că oferă atât de multe variante de percepție, fără ca vreuna să aibă valoare absolută. Există un minim de ghidaj, dar totul este lăsat la latitudinea ascultătorului. Indiferent că vorbim de referințele discografice lăsate pe post de indicii, fie de versiunea fiecăruia dintre noi de a “înmagazina” fragmente sau de capacitatea de a ne teleporta în Aristoclubul newyorkez, Duck este un album cât se poate de solid și de distinct în arealul muzicii de astăzi. Cu siguranță, timpul va decide amplasarea lui în rândul preferințelor ascultătorilor, însă pentru fanii acestui grup, cu siguranță este deja un motiv în plus de apreciere. 

Ce ar fi putut fi mai bine?! Păi în primul rând, aș fi preferat o versiune de carcasă cu acel element de plastic pentru susținerea discului. Este imposibil de extras discul fără să îl zgârii atunci cand vrei să-l scoți din carcasa de carton. Mi-ar fi plăcut un insert ceva mai amplu cu zona asta de “benzi desenate”. Ar fi fost cu siguranță un mare plus în zona de grafică și un real ajutor pentru firul narativ – cel puțin un desen pentru fiecare dintre piese. 

Pentru subsemnatul, este motiv de bucurie ori de cate ori il rulez integral și e foarte posibil, să fie un companion exemplar și atunci când va rula în mașină. Evident că e foarte puțin probabil să nu prindă un top 10 pe anul în curs, iar This is not scrotum, e probabil una dintre cele mai bune piese instrumentale pentru mine: in zona aceea… Dance of eternity, Acid rain, Stream of consciousness. Recomand parcurgerea lui integrală și chiar de mai multe ori. E posibil să constatați că ați ratat destul de multe la prima rulare. Nu m-ar mira să constat peste niște ani vreo scăpare. Mai toate albumele The Aristocrats mi-au dovedit asta. În speranța că și visul unui Live va avea o materializare în curând, nu pot decât să încerc o reverență. Deși știu că e cam la fel de stângace, ca a unei de rațe ce încearcă o plecăciune în fața aristocraților. 

Marius Honceriu

Marius Honceriu

Deși pedigree-ul nu anunța nimic spectaculos, am crescut cu potențiatori de aromă de metale, tratat de timpuriu cu vitamine de blues, mi-am întărit musculatura de adolescent rebel cu fusion și m-am pus în cap cenușă de Prog. La maturitate sper să îmi găsesc ceva de lucru ca să mă pot lua în serios. Musai cu sunete.

Leave a Reply