Dacă de formațiile din prima parte a cronicii Midwinter Prog 2024 mă lega un istoric de factură recentă (pe Lazuli i-am cunoscut o dată cu Night of the Prog 2015; cu MEER și TEMIC ne știm cu toții abia de câțiva anișori), lucrurile au stat altfel în ceea ce privește cele două formații cap de afiș. Atât pe Spock’s Beard, cât și pe Pain of Salvation le urmăresc încă de la debutul lor, The Light respectiv Entropia fiind printre albumele mele cele mai des ascultate în anii ’90.
Dacă pe suedezi am avut ocazia să îi văd de destule ori, îndeosebi în ultimii 15 ani, de Spock’s Beard mă leagă regretul că nu am putut să îi văd live în formula originală, cu mai mult de 20 de ani în urmă, când ideea unui concert Spock’s Beard în Olanda era, din păcate, un vis irealizabil pentru un student oarecare din Timișoara. Între timp, Neal Morse și Nick D’Virgilio au avut cariere de succes în afara formației, cele 6 albume cu Neal au fost urmate de 7 albume fără el, iar lui Alan Morse, Ryo Okumoto și Dave Meros li s-au alăturat Ted Leonard și Mike Thorne. Au trecut anii, i-am văzut atât reuniți cu Neal și Nick la Night of the Prog 2016 cu magnum opus-ul Snow, cât și separat pe Cruise to the Edge 2019 într-un set de o oră care a fost printre preferatele mele din acea zi. Dar… ceva a lipsit ca să se închidă cercul pentru mine. Și de acel ceva am avut parte la prima ediție Midwinter Prog, la aproape 30 de ani de la apariția albumului lor de debut.
Să nu anticipăm, totuși. După dopamina Lazuli, americanii au început în forță, cu clasicul Go The Way You Go. Chiar și fără Neal și Nick, două personalități incontestabile din lumea progului, pedigree-ul formației s-a văzut încă de la primele acorduri.
După prima melodie, a urmat un setlist foarte balansat, care ne-a trecut prin toți cei 30 de ani de Spock’s Beard. Am avut două piese de peste 10 minute de pe The Kindness Of Strangers, două piese de factură recentă, o baladă, un Ryo și Alan Morse într-o mare formă, o secție ritmică perfectă, ca de obicei, și un Ted Leonard care a închegat tot ansamblul. O mențiune specială pentru On A Perfect Day, o melodie de excepție din era Nick, o sinteză perfectă de 8 minute a tot ce înseamnă Spock’s Beard și rock-ul progresiv modern, compusă de trupă alături de John Boegehold (cititorii noștri s-ar putea să-și amintească de Pattern-Seeking Animals și de faptul că l-am avut pe John la podcast).
Au trecut astfel în zbor o oră și ceva din set-ul de 90 de minute al trupei și, în această eră a setlist.fm și a studierii amănunțite a setlist-urilor din precedentele concerte ale mini-turneului european Spock’s Beard 2024, întrebarea mea era: cu ce vor termina concertul? Visul mi s-a împlinit și am avut parte de The Light, prima piesă de pe albumul lor de debut și, dacă îmi permiteți, una dintre cele mai importante piese din istoria rock-ului progresiv. Aș putea să scriu un articol întreg despre The Light (și, dacă îmi va permite vreodată timpul, probabil o voi face), dar, de această dată, mă voi rezuma doar la câteva argumente. Este primul “Neal Morse epic”, fără de care nu ar fi existat Transatlantic, Neal Morse Band, Flying Colors și tot acest univers componistic prog al ultimilor 30 de ani. Este, conform The Prog Report, a doua cea mai importantă piesă prog din 1990 încoace, după Metropolis Pt. 1: The Miracle and the Sleeper. Acoperă, pe parcursul a 16 minute, un spectru muzical foarte variat: rock, pop, jazz, latin. Avem tot rețetarul Neal Morse, folosit pentru prima oară: solistică, părți lente, break-uri jazzy, unison, motive recurente, final grandios. Avem inserții de umor absurd (“I am the catfish man“) sau situațional (“Señor Valasco’s Mystic Voodoo Love Dance“), într-o piesă serioasă despre căutarea sinelui, a fericirii și a spiritualității. Pentru mijlocul anilor ’90, într-o eră a grunge-ului și a britpop-ului, piesa și albumul au fost injecții de adrenalină date unui prog moribund.
Revenind la această seară de februarie 2024 din Olanda, iată, cum spuneam, s-a închis cercul pentru mine: puștiului de 17 ani care asculta fascinat The Light și visa la un concert în care să vadă piesa asta i-a fost îndeplinită dorința, 28 de ani mai târziu, cu un emfatic: “This one will stand up in the light“. Lăsând însă sentimentalismele și nostalgia la o parte, pot spune că it was worth it – spiritul acestei melodii, chiar și fără Neal Morse la timonă, a trecut prin toți porii formației și publicului. Ted Leonard ne-a demonstrat încă o dată că este un mare vocalist și un excelent chitarist; Alan Morse, co-autorul piesei și unul dintre cei mai bun chitariști fără pană pe care i-am văzut live până acum, a fost într-o mare formă; Ryo Okumuto “IS rock’n’roll“, superstarul japonez făcând spectacol, ca de obicei, la Hammond, Nord și keytar; Dave Meros rămâne unul dintre cei mai melodici basiști ai prog-ului, iar Mike Thorne m-a făcut să uit, pentru 90 de minute, că în spatele tobelor Spock’s s-a aflat ani de zile marele Nick D’Virgilio. A fost genul de experiență în fața căreia orice efort logistic sau financiar pălesc. Iar seara încă nu s-a terminat…
După această doză de retroprog, iată-ne ajunși și la cel de-al doilea headliner al festivalului, altă formație care și-a pus amprenta asupra prog-ului nouăzecist și nu numai: Pain of Salvation. Despre ei și recentul Panther am scris pe larg la data apariției, așa că vă voi scuti de un larg pasaj introductiv despre importanța trupei în peisajul și istoria prog metal. Între timp, anii au trecut și peste Daniel Gildenlöw și companionii săi, pe care i-am ratat anul trecut la Artmania (cronica lui Marius o găsiți aici), dar pe care îi văzusem, cu mixed feelings, pe Cruise to the Edge în 2022.
Au urmat aproape 100 de minute de progmetal, dacă îmi permiteți o sintagmă din lumea vinului, de appellation supérieure. Indiferent de problemele tehnice (pe care Daniel, cu perfecționismul său binecunoscut, le-a gestionat dificil, așa cum ne așteptam), nimeni cu aplecare către universul muzical și tematic în care trupa își desfășoară activitatea de peste 30 de ani nu îi poate contesta valoarea și amprenta emoțională. Cu fiecare concert Pain of Salvation (și, între timp, cred că am ajuns la vreo zece), sunt din ce în ce mai convins că această conexiune emoțională cu Daniel și muzica sa ne face să ne reîntoarcem și să ne regăsim conexiunea cu trupa, indiferent de componență sau de suișurile și coborâșurile prin care trece.
La fel ca în cazul Spock’s Beard, ultimii ani au consemnat puține apariții live Pain of Salvation. Trupa, în afara unui mini-turneu american după Cruise to the Edge-ul de acum doi ani, s-a concentrat mai mult pe festivaluri. Cu atât mai interesat pentru mine să îi văd încheind un festival de prog cu un setlist extins, în care s-au concentrat pe piesele ultimelor două albume, 9 dintre cele 13 piese fiind de pe In The Passing Light Of Day sau Panther, iar restul de pe The Perfect Element, Part I (pe care l-au cântat, în întregime, acum câțiva ani, la ProgPower USA, un eveniment pentru care încă îi invidiez pe americani). Pentru a continua paralela cu Spock’s Beard, vorbim și aici de o formație ce a adus un aport semnificativ asupra genului, dar cu dificultăți în a-și asigura o expunere constantă, conformă cu calitatea materialelor produse, deși sunt convins că nu duce deloc lipsă de public-țintă.
Cât despre cum am trăit cele 100 de minute, dată fiind experiența mea live cu formația, m-au încercat cu totul altfel de stări decât la predecesorii lor de festival. Am apreciat revenirea lui Johan Hallgren, amintindu-mi de primul meu concert Pain of Salvation și de ce pereche bună face cu Daniel. L-am remarcat pe Léo din nou, inclusiv la preluarea unor părți vocale din On A Tuesday. Mi-a plăcut că au început cu melodiile de 5 minute și au terminat cu 4 melodii de 10+ minute, în ton cu evenimentul. M-am lăsat cuprins, ca de fiecare dată, de acea distilare perfectă a suferințelor provocate de abuzul sexual numită Ashes. Am fost impresionat, mai mult decât ultima oară, de The Passing Light of Day. Am apreciat teatralitatea cu care Daniel a cântat cu masca de câine-lup din videoclipul Panther pe față (încă un element so very prog) , precum și entuziasmul cu care Vikram Shankar a acoperit părțile de bas și clape. Mi-am reamintit ce piesă faină e Wait, iar bisul Icon, ultima melodie de pe cel mai recent album, a fost coda perfectă pentru cele șapte ore de muzică de excepție din acea zi de februarie.
Cu ce am rămas, totuși, după așa un eveniment, pe lângă niște amintiri frumoase și niște concerte de excepție? Aș insista încă o dată, pe final, pe niște elemente importante care fac dintr-un festival de acest calibru o experiență demnă de avut, măcar o dată în viață, de către progger-ii autohtoni. În primul rând, calitatea curatorială – am avut 5 formații de top, acoperind o plajă muzicală destul de vastă (retroprog, progmetal, crossover, world/folk, influențe de industrial, etc.). Nu am avut niciun filler band ca la alte festivaluri, toate au fost alese din crema subgenului respectiv. Doar defunctul Be Prog My Friend se putea lăuda cu un nivel atât de înalt al formațiilor. Astfel, șansa ca cineva să vină pentru o formație și să plece încântat (și) de alta a fost destul de mare. Și dacă asta nu înseamnă să ne extindem orizonturile, domnule Ralph Waldo Emerson, atunci eu mă dau bătut. În al doilea rând, logistica a fost de excepție, lucru din ce în ce mai rar întâlnit în zilele noastre și asta, spre deosebire de alte evenimente, la un raport preț/calitate imbatabil. Și, last but not least, comunitatea creată în jurul acestor evenimente, în jurul acestor formații, nu e doar un prilej pentru noi de a avea o experiență cvasi-religioasă comună, ci e esențială pentru supraviețuirea genului, pentru încurajarea acestor artiști să-și continue drumul, în ciuda recompenselor monetare minuscule din streaming, a AI-ul, a inflației, a războaielor, a puterii de concentrare reduse și a tuturor celorlalte obstacole care le mai stau în cale.
În speranța că v-am convins să parcurgem acest drum împreună, ne vedem la următorul Midwinter Prog!
Comentarii recente