O inimă roșu aprins. Plasată strategic între două persoane unite prin tubul prin care încearcă amândouă să respire. M-am gândit mult ce vrea să ne comunice imaginea de pe noul album Soen, Memorial – proaspăt lansat în 1 Septembrie, chiar în ziua concertului lor de la Posada.
Dragostea face aerul dintre noi mai respirabil? Sau poate chiar semnificația de la polul opus, anume că încercăm să mascăm atmosfera de nerespirat dintre noi prin aparența iubirii, atent cultivată pentru spectatori – toți cei din jur? Ce părere aveți?
Cunoscând muzica și versurile băieţilor aş fi tentat să afirm că ambele interpretări se potrivesc. Depinde la ce piesă ai ajuns şi la care versuri alegi să te opreşti. Aceleaşi teme lirice, uşor conspirative şi destul de triste.
Are you here? Are you real?
Do you reflect on the water?
And you pretend that you matter
Setting a price on your thoughts
Is it life, to conceal genuine value of others?
Selling your heart for a dollar?
Wearing your greed as a crown?
(Sincere, piesa care deschide albumul)
Totuşi găsim pe alocuri şi inserţii de pozitivitate şi speranţă, cum ar fi în piesa Tragedian:
‘Cause I want to believe that compassion could be the cure.
Memorial-ul, aşteptat cu ardoare de fani, păstrează temele lirice ale materialelor anterioare. Aş spune chiar că avem 100% consecvenţă la acest capitol, recunoaştem imediat semnătura Soen, să zic aşa.
Discutam cu prietenii despre discografia trupei şi, în stilul specific fanilor die-hard (!), făceam analize şi comparaţii – cum altfel? Observam noi ceea ce probabil a observat multă lume, anume că începând cu Lykaia (2017) băieţii şi-au găsit o identitate proprie; dacă în 2017 pe Lykaia încă păreau că mai caută, Lotus (2019) şi Imperial (2021) au cimentat sunetul şi abordarea cu care suntem familiari cei mai mulţi. Chiar dacă unii din noi suntem nostalgici uneori după sound-ul Tellurian (2014) sau Cognitive (2012), Soen evocă în majoritatea ascultătorilor Lotus-ul şi probabil Imperial-ul. Evident atunci că ne întrebam oare ce vor aduce nou la albumul următor – şi când va veni acesta? Să nu uităm, după Imperial au lansat şi Atlantis-ul, un material video deosebit de interesant în care au rearanjat piesele pentru orchestră. Vor păstra oare abordarea de pe Lotus şi Imperial şi pe noul album?
De o săptămână îl ascult pe repeat – acasă, la volan sau pe căşti la birou. Ce pot să zic e că încet şi sigur am depăşit impresia iniţială de deja-vu pe care mi-a lăsat-o primul single, Unbreakable. Ca să citez o prietenă, Memorial-ul părea un simplu B-Side la Imperial. Într-adevăr la prima audiţie Unbreakable nu mi-a zis nimic – accesibil, energetic, aşa un fel de “de toate pentru toţi”. O continuare mai comercială din punctul unde Imperial depusese armele în urmă cu doi ani? Dar mi-am păstrat calmul şi speranţa până când am avut ocazia să ascult albumul în întregime – chiar dacă un pic cu inima strânsă de frică să nu fiu dezamăgit. Dar nu am fost deloc dezamăgit!
Albumul continuă într-adevăr sound-ul celor două albume anterioare; dacă aşteptaţi o întoarcere la Tellurian (pe mine nu m-ar deranja, sincer să fiu), nu e ziua voastră norocoasă. Dar dacă v-a plăcut Imperial, şi desigur Lotus, Memorial este o continuare aproape logică… şi da, extrem de frumoasă – uite că am zis-o: e un album foarte fain! Nu au ieşit mult din perimetrul pe care şi l-au trasat singuri în ultimii 4-5 ani. Bun, şi atunci, vă puteţi întreba de ce să nu ascultăm Imperial-ul din nou şi gata? Păi stai un pic nene că nu e aşa simplu; nu este Imperial 2, deşi seamănă mult, pe alocuri riscând chiar să deranjeze cu asemănările.
Dacă e să răspund foarte pe scurt aş zice că avem un album foarte emoţional şi melodic, o prăjitură cu ciocolată tipică Soen (aici mi-am permis să recurg la o comparaţie pe care şi John Petrucci a folosit-o descriind unul din albumele DreamTheater, scuzaţi licenţa lirică) pe care însă au presărat topping-uri diverse. De exemplu vocalul: mi se pare că Joel Ekelöf continuă să experimenteze şi salut călduros acest demers. Pe Memorial vocalul e în majoritatea timpului într-un registru uşor diferit de ce ştiam până acum, dar e inconfundabil Joel Ekelöf. Au inclusiv o piesă duet cu vocalista italiană Elisa Toffoli, o baladă frumoasă şi emoţionantă.
Despre noua abordare vocală şi duet-ul cu Elisa Joel ne vorbeşte un pic în acest interviu:
Plin de modestie, Joel ne spune despre Elisa: she’s a huge star in Iatly, so she doesn’t have to work with a band like Soen. Frumos, nu?
Tot aici ne spun băieţii că sunt foarte fericiţi cu felul în care a ieşit albumul. Un aspect important până la urmă, nu? Că ei se simt bine, că si-au găsit zona unde sunt confortabili. Sigur că asta poate dăuna demersului artistic, că există riscul să se repete, cum au păţit şi alte trupe de calibru mai mare, şi cum s-a întâmplat un pic şi pe Memorial; dar viitorul le stă în faţă, acum că au ajuns populari, şi nu e exclus ca materialele următoare să aducă alte elemente şi diversiuni. Pe moment au ales să rămână acolo unde sunt şi se simt bine. Dar şi aici, pe lângă experimentarea vocală, total lăudabilă, mai avem şi alte elemente care dau o nota aparte albumului. Nu ai cum să nu remarci de exemplu solo-urile de chitară floydiene, Cody Ford străluceşte pe acest album, piesele au cel puţin un solo ce te trimite imediat la Pink Floyd. Mie mi s-au părut foarte inspirate şi frumoase…cam în fiecare piesă.
Ce am mai remarcat distinctiv la Memorial este felul în care piesele tranziţionează extrem de elegant de la riff-uri de chitară agresive – chiar brutale – marca Soen (atât de familiare de pe materialele anterioare!) la pasaje “liniştite” în care se pot desfăşura şi clapele şi vocea lui Joel poate să strălucească. Foarte vizibil acest şablon pe piesele Sincere şi Incendiary sau pe piesa de titlu. Da, clapele, marca Lars Åhlund, sunt mai pronunţate pe acest album şi conferă farmec şi prospeţime pieselor, mai ales în aceste pasaje de linişte aparentă.
Când vine vorba de riff-uri şi de tobe: nimic nou sub soare. Martin Lopez ne încântă cu aceleaşi şabloane cu care ne-am obişnuit: sincope, double bass kicks cu mare densitate pe unitatea de timp, tranziţii rapide. Nimic inovativ, dar are farmecul său validat deja pe multe piese înainte de acest album. Iar riff-urile de chitară sunt tot semnătura inconfundabilă Soen: intense, agresive, “gustoase”, dacă îmi permiteţi analogia.
În încheiere mă întreb: cum introduci pe cineva în muzica unei trupe care îţi place? Şi la concret, dacă ar fi să recomandaţi Soen unu(e)i prieten(e), de unde aţi începe? Mie îmi plac cam toate piesele lor şi de altfel consider Tellurian între cele mai bune albume lansate vreodată în universul muzicii metal; Lotus la fel un album foarte reuşit. Dar dacă am începe cu Memorial fără să fi auzit înainte nici un alt material al băieţilor? Cred că e mai accesibil, la fel ca Imperial, a cărui continuare logică pare că ar fi!? Ambele sunt melodioase, intense şi emoţionante, eu simt că mi-ar place la fel de mult şi dacă nu aş cunoaşte materialele anterioare Soen.
Sincer, abia aştept să văd live piesele de pe Memorial. În particular aş fi foarte fericit să prind live un Sincere sau un Tragedian. De altfel, Tragedian mi se pare punctul cheie al albumului, o baladă simplă dar plină de emoţie şi … suflet, un fel de nucleu şi rezumat al muzicii Soen. Dar nici cu Violence, Memorial sau Fortress nu aş fi nemulţumit. Pentru că deşi i-am văzut live la Posada chiar în ziua lansării Memorial, au fost şmecheri şi nu au cântat nici o piesă nouă. Nu-i vorbă, concertul a fost foarte fain oricum! Şi nu pentru că nu au cântat piese noi, ci pentru că au suficiente piese superbe şi pe cele cinci albume anterioare.
Vă dorim audiţie plăcută! Iar băieţilor din Soen: felicitări!
Comentarii recente