Să începem să aruncăm o privire și asupra proiectelor instrumentale. Deși e o categorie artificial creată de subsemnatul (vă rog să aruncați toată vina pe mine), am zis că poate e mai simplu de compartimentat și poate, pentru consumatorii de materiale preponderent instrumentale, să fie mai simplu de găsit. Așa că fără prea multe introduceri, să trecem la treabă, mai ales, că am avut o oferta rezonabilă și în zona asta.

Unul din proiectele pe care le urmăresc de câțiva ani buni (și încă nu m-am învrednicit să fac o recenzie de album cum scrie la carte până acum) este Long Distance Calling. În 2023, un nou material discografic, a venit să completeze o discografie cât se poate de prodigioasă și variată. Al optulea album de studio, Eraser, este unul cât se poate de reușit. Nu mi-am propus clasamente și topuri în ceea ce privește parcurgerea discografiei lor, însă pentru mine personal, această versiune de Long Distance Calling, este de departe, cea mai apetisantă. La apariția Trips în 2016 (cam pe atunci am luat contact cu muzica lor), am fost puțin descumpănit de noua direcție, cumva mai electronică și spre o zonă care nu-mi produce multe impresii pozitive. Ascultasem mai tot ce produseseră anterior și mi se păreau genul de proiect promițător, care merită din plin atenție și studiu. Dar cum oricărui artist de calitate nu îi este frică de experimente (chiar cu riscul de a supăra niște fani), ei bine, trupa și-a văzut liniștită de parcursul ei: evenimentele live au fost din ce în ce mai prestigioase și mai bine produse, audiența din ce în ce mai diversă și avizată, albumele de studio, tot mai bine mixate. Ei reprezintă astăzi un port drapel al post rock-ului în general, însă dacă mă întrebați, consider că au depășit demult această graniță a genului. Muzica lor a evoluat enorm de la primele producții din toate punctele de vedere. LDC de astăzi, este rodul unei maturizări la toate capitolele, iar rezultatele lor, sunt pentru mine unele de primă mărime. După “sincopa” Trips (poate singurul album pe care simt nevoia să-l cenzurez câteodată la parcurgere), atât Boundless cât și Eraser, sunt albume prog metal, extrem de frumos construite, extrem de echilibrate și impecabil executate. 

Pe ultimul material eu personal nu am găsit nicio piesă greșită. Toți componenții au ajuns la zona aceea de siguranță în exprimare și înțeleg într-un mod inteligent să își lase spațiu unul altuia. Nu lipsește nici cea mai importantă componentă a muzicii lor: cinematicul. Dacă e ceva unde LDC excelează, atunci acel ceva este crearea de lumi, extrem de plastice și palpabile prin intermediul notelor. Fiind un proiect instrumental, sunt convins că vei putea găsi tot atâtea reprezentări, câți ascultători fideli. Însă fiecare, va putea să îți zugrăvească un tablou cât se poate de concret după ce ascultă un material. Ori asta, e ceva aparte, ceva magic, relativ greu de obținut. Având lipsa aportului unui text (și implicit a unei voci care să ducă mai departe mesajul), totul pare mai dificil din perspectiva unui proiect instrumental. Ai nevoie de un plus de vitalitate și variație, care să țină ascultătorul aproape și să-l lase doar atunci când ai terminat ce ai avut de spus. Ori Eraser a fost din acest punct de vedere un succes în ceea ce mă privește. L-am ascultat de foarte multe ori și parcă la fiecare rulare, mai e ceva care se adaugă impresiilor acumulate. Spre deosebire de alte albume ale discografiei lor, în care au avut invitați pe 1-2 piese la voce, acest album, ca și precedentul de altfel, sunt instrumentale cap-coadă. Evident, există și elemente de post-rock. Însă stilul băieților a migrat spre noi zone sonore și spre noi orizonturi, mult îndepărtate de acest subgen. Complexitatea compozițiilor și variația lor în materie de stiluri abordate, este una care depășește granițele unui post-rock convențional. Long distance calling sunt (cel puțin în mintea mea) unul dintre proiectele cele mai avangardiste când vine vorba de dus povestea mai departe. Nu știu cum, dar nu mă plictisesc niciodată, nu mi se par redundanți, nu simt că au ajuns la fundul sacului cu inspirația sau reciclează mai mult decât inovează. Reușesc să fie în pas cu vremurile și perfect acordați pe frecvența mea de recepție. Dacă încă nu i-ați descoperit, Eraser este un motiv cât se poate de solid să o faceți. Dacă nu vă place în mod deosebit, alte șapte albume, și 17 ani de carieră, abia așteaptă să vă convingă.

Blades

Un alt proiect intrat de această dată în atenție la finele anului trecut, relativ rapid după lansare (pură coincidență, dar ce fericire că s-a întâmplat), a fost Hackberry, o trupă olandeză, aflată cu Breathing Space la al doilea material discografic. Un proiect tânăr, plin de idei generoase, extrem de abil si surprinzător de stăpân pe mijloacele de exprimare. Am aflat despre ei de la prieten mai documentat și mai la curent cu noutățile decât mine (permiteți-mi să nu dau nume, dar vă asigur că îl știți mulți dintre voi). În una din proaspetele reîntoarceri în România, a venit cu desaga plină de bunătăți. Pe băieții ăștia mi i-a prezentat relativ modest și culmea, au făcut parte dintr-un program mai amplu în care ascultasem încă vreo câteva materiale anterior, așa că atenția mea, dădea semne de oboseală cronică. Doar că după intro-ul primei piese, cu o temă ceva mai repetitivă decât restul, totul a fost ca niște shoturi de adrenalină, administrate succesiv. 

După cele 42 de minute aprox, eram gata de un replay. N-am mai intalnit demult un proiect care să aibă un efect instantaneu atât de serios asupra mea. Mint 🙂 S-a întâmplat tot anul trecut cu The Reticent. Dar aceea e o altă poveste. Modul în care Hackberry își construiesc piesele, navigând cumva printre stiluri și influențe, este cât se poate de natural și cât se poate de fluid. Nu știu să compună piese scurte. Nu au nevoie de voce ca să înțelegi cât de multe au de spus de la o vârstă la care alții mai studiază. Pur și simplu albumul ăsta e ceva pe care mulți artiști speră să îl compună la deplină maturitate. Încurajat de acest material, am mers evident și la albumul de debut, self titled. Ce să zic?! Poate nu la fel de omogen ca și Breathing Space, însă dacă asculți Desert Orchid, o piesă de vreo 13 minute, nu ai cum să nu te întrebi unde vor ajunge băieții ăștia. Pentru mine, recunosc, cel mai reușit material de anul trecut, fără să stau prea mult pe gânduri. Este cumva fix pentru mintea și inima mea. Cu origini cât se poate de sănătoase (veți găsi ecouri de Dream Theater, Opeth, Devin, Mastodon), băieții au filtrat totul prin propriul alambic, așa că poțiunea magică de la final, s-a potrivit perfect cu gusturile mele.

Solitary March

Sper din toata inima să-i văd live cândva. Însă la modul in care se prezintă pe acest album, n-am nicio îndoială că vor fi la înălțimea așteptărilor. Vă recomand cu căldură acest material. Alegerea piesei “demo”, am făcut-o pe criteriul “cea mai scurtă piesă”. Toate cele patru compoziții sunt cât se poate de catchy și merită savurate în egală măsură. Evident, sunt conștient că impactul asupra fiecăruia dintre voi poate diferi substanțial de cel avut asupra mea. Cu toate acestea, fiind un material prea puțin promovat, consider că aducerea lui în atenție, este obligatorie și nu trebuie să țină cont de preferințele personale. 

Cel de-al treilea material, ei bine este de pe la noi. Se numesc Doomsday Astronaut, iar Djent Djinn a fost un album care a avut parte de o recenzie aparte la momentul apariției, așa că nu voi insista prea mult asupra conținutului propriu-zis. 

Însă mi se pare extraordinar, că un astfel de proiect, reușește să mă impresioneze atât de mult, încât, la finalul unui an cu destul de multe lansări, să-și facă loc într-o retrospectivă, în compania unor alte proiecte cu prestigiu și istorie. Am așteptat demult un astfel de moment, iar anul acesta, pot să declar că am avut parte de două (despre celălalt, vă povestesc mai încolo puțin). Aplaud nu doar materialul (aici vorbim de un prog metal cu multe accente de djent, un gen nu foarte la îndemână pentru mine), cu un stil unic pe la noi în materii de compoziții, dar și producția, mai ales mixajul. Versiunea audio pe CD sună impecabil și am ascultat nume cu pretenții din această arie stilistică, unde nu am avut parte de această calitate la zona de sunet. Din motive obiective, nu am putut ajunge în seara în care au fost la Cluj. Promit sa nu-i mai ratez la următorul live. Pentru acest material și pentru că am plăcerea (de ce nu și onoarea?!) să pomenesc un proiect de la noi, adâncă recunoștință și eternă gratitudine. 

Awaken the Pharaoh

Un alt proiect “lansat la apă” în anul care tocmai a trecut, venit tot ca recomandare personală, sunt francezii Mars Red Sky cu Dawn Of Dusk. Un mix interesant de doom, stoner, psychedelic și în general niște sonorități mai dure, care creează o atmosferă mai întunecată, dar nu lipsită de subtilități. Albumul are meritul de a avea cateva momente de excepție, compozițiile fiind în afara zonei de conformism și care vor testa din plin zona de confort a ascultătorului. Dacă aceasta stă bine la toleranța unor sonorități mai aspre, atunci aveți toate șansele să fiți în preajma unui album de excepție. Singura observație legată de acest album, este aceea că e ușor inegal, fiind mult mai solid în prima sa parte. De asemenea, neavând niciun suport fizic la îndemână, nu l-am putut savura pe sistemul propriu. Și cum e de dată foarte recentă descoperirea lui, n-am avut timp nici pentru o audiție prin vecini. Așa că observațiile legate de calitatea audio, o să le las în seama voastră. Cert este că este un material altfel, obscur, însă cu o calitate mult peste medie. Așa că … gustați. Că nu știți când se prinde.

The Final Round

Și un ultim addendum, cu o trupă destul de veche și cu câteva albume foarte reușite la activ, Ozric Tentacles. Lotus Unfolding, continuă saga Ozric (al 16-lea album de studio!). Cine ar fi crezut că acest proiect va avea un astfel de parcurs?! Mărturisesc că îmi place mai mult perioada din anii ‘90 – 2000. Mai psihedelică și cu un sound mai retro, dar cu multe idei noi. Ultimul album, cu o tentă mult mai electronică, l-am ascultat cap-coadă, însă nu prea este în zona mea de apreciere și confort. Fiind însă vorba despre un nume cu oarece istorie în spate, îmi fac datoria să-i semnalez apariția, în cadrul acestei retrospective. Probabil că dacă am fi vorbit de topuri, n-ar fi reușit să ajungă prea sus, având în vedere toate celelalte materiale disponibile. Însă pe nișa sa, este un material destul de interesant. Cercetați și decideți singuri.

Deep Blue Shade

Următorul episod, o categorie a tuturor albumelor fără categorie. Doar prog de toate felurile, dar care nu putea fi introdus în niciuna din cele anterioare. Pur și simplu, o retrospectivă a unor albume care au făcut 2023, un an mai bun. 

Marius Honceriu

Marius Honceriu

Deși pedigree-ul nu anunța nimic spectaculos, am crescut cu potențiatori de aromă de metale, tratat de timpuriu cu vitamine de blues, mi-am întărit musculatura de adolescent rebel cu fusion și m-am pus în cap cenușă de Prog. La maturitate sper să îmi găsesc ceva de lucru ca să mă pot lua în serios. Musai cu sunete.

Leave a Reply