Știu. Suntem pe un grup de prog așa că nu e cazul să devenim și mai prețiosi decât suntem. Avem destule ifose cât să nu ne mai încapă pământul. De ce ne-ar mai trebui încă un motiv de superioritate? Și totuși … sper să înțelegeți la final, de ce acest articol. Nu demult am încheiat o retrospectivă a albumelor lansate anul trecut (și nu e cazul să-mi reamintiți câte materiale am ratat, că sigur nu-s doar cele descoperite între timp). Demersul din articolul de astăzi este exclusiv determinat de o experiență avută tot anul trecut, pe parcursul a mai multe episoade, care nu are legătură cu nimic altceva decât cu MUZICA. Aia bună, distilată prin ani grei de studiu și repetiții, de concurență cu sine, de încercări și permutări infinite, în încercarea de a asigura un loc la masa imortalității. Muzica aia care nu vede neapărat cheia succesului în numărul de like-uri la o postare sau a numărului de Grammy-uri adunate într-o carieră. Nu-i pasă prea mult de clasamente, nici de faptul că umple o sală de doar 100 de locuri. Dar care în programul ăla de o oră, o să-ți pună pe tavă, tot ce poate ea mai bine la momentul prezent. Fără artificii, fără aere de vedetă, fără exhibiții. Doar imaginație pură, improvizație cât încape, executate într-o manieră impecabilă ca semne ale trecerii timpului peste toate eforturile artistului de a deveni mai bun. Dacă nu ați ghicit încă, e vorba de artistul de jazz. Unul mai puțin vizibil într-o lume tot mai ahtiată de flash-uri și pompoane.
Așa că mi-am propus aici să facem puțină recapitulare a unor evenimente care au avut loc în 2023, sub forma unor evenimente live, sub egida Jazz Fan Rising. Nu din întâmplare, nu din dorința de a face vreo reclamă mascată am ales să vă spun câteva cuvinte despre ele. Strădania unor oameni de a aduce în atenția publicului de la noi, nume absolut inexistente în vreo altă agendă, nu este nimic altceva decât un efort meritoriu și care trebuie aplaudat la scenă deschisă. Pentru ideea de a crea o comunitate avizată, care să aibă în comun dragostea pentru muzică, voi zice întotdeauna prezent și la final voi alege să mulțumesc pentru acest efort. Acest proiect, este unul cu vechime și dacă vreți să aflați mai multe, pagina lor de facebook sau site-ul, vă vor spune mai multe decât aș putea eu comprima în câteva paragrafe aici. Tot ce vreau să rețineți, este că fără efortul lor, toate câte le veți descoperi în rândurile de mai jos, nu ar fi fost posibile.
Și cam atât cu introducerile. Primul meu contact cu lumea Jazz Fan Rising și cu concertele inițiate de ei, s-a produs într-un noiembrie ploios de 2022, odată cu prezentarea sârbilor Eyot. Un cvartet cât se poate de articulat, de proaspăt și cu o muzică unde elementele balcanice sunt integrate subtil în tot ce are mai bun de oferit jazz-ul contemporan. Nimic nu mă pregătise pentru acea seară, iar impresiile de după concert, au fost atât de puternice, încât n-am avut nicio ezitare de a urmări cu atenție tot ce programase JFR pentru 2023.
Primul din seria de evenimente in 2023, a fost concertul trioului Macha Gharibian. Cu Chris Jennings la contrabas și Fabrice Moreau la tobe, Macha a ales să-și prezinte ultimul material discografic, Joy Ascension în sala de concerte a Academiei de muzică Gheorghe Dima din Cluj, într-unul dintre cele mai emoționante concerte la care am asistat anul trecut.
Afișul de prezentare, includea drept reper, un nume tot din Armenia, Tigran Hamasyan. Evident că vocea Machei e un element pe cât de cald și de sensibil, pe atât de distinct de tot ce înseamnă universul Hamasyan. Ce seamănă pe alocuri, sunt acele teme de pian, cu influențe etnice, “de origine controlată”. Dar și acolo, mie mi-a sugerat o apropiere mult mai evidentă de Aziza Mustafa Zadeh, decât de Tigran. Muzica este o invitație la introspecție, care nu duce lipsă de momente de forță, însă nu este neapărat în zona de virtuozitate și viteză (caracteristice lui Hamasyan), ci mai degrabă în zona de feeling.
Foto by : Tudor Bârtaș
Nu au lipsit nici momentele de improvizație și nici interacțiunile cu publicul, făcute în nota unei smerenii imposibil de raportat la talentul artiștilor de pe scenă. La finalul spectacolului, publicul a putut schimba câteva impresii cu artiștii, a putut cumpăra materiale discografice și mai ales, a putut fi martorul unui eveniment de excepție. Nimic de reproșat nici pe partea de sunet și nici în zona de organizare. Și pentru că tot am pomenit de public, sala a fost plină ochi, și n-au lipsit nici lacrimile. S-a răspuns cu aplauze călduroase la momentele de improvizație, s-a râs la interacțiunile propuse de Macha, și s-a trăit din plin acel sentiment de libertate, pe care jazzul îl oferă. Pentru cei care nu ați experimentat acel eveniment, rămâne în continuare opțiunea de a cerceta muzica acestei artiste, obișnuită cu prezența la cele mai prestigioase festivaluri de jazz și mai deloc cunoscută pe la noi.
Macha Gharibian Trio I Georgian Mood Live
Următorul eveniment, nu se putea să fie mai diferit. O explozie de energie și vitalitate, exprimate pe scenă într-o manieră cât se poate de latină. Ana Carla Maza a ales să se prezinte în fața publicului din București și Cluj tot într-o formulă de cvartet, Bahia Quartet. Dacă Buena Vista Social Club vă spune ceva, aș zice că e cel mai apropiat reper pentru a situa acest eveniment. Respectând proporțiile evident. Însă muzical, apropierea de cuban jazz și latino jazz, sunt principalele caracteristici ale acestui artist. Atunci când vezi o doamnă îmbrăcată într-o rochie roșie cu zâmbetul pe buze, extrem de jovială și plină de viață, cam la ce te-ai aștepta?! Cu siguranță nu să ia un contrabas și să cânte latino jazz. Și o face într-un mod în care cei mai mulți dintre iubitorii acestui instrument, ezită să o facă.
Foto by : Miluța Flueraș
Dacă la începutul concertului, sala a intrat mai greu în atmosferă, spre finalul lui, toată lumea a participat la toate provocarile adresate de artistă. A fost cu siguranță o injecție de adrenalină administrată cu zâmbetul pe buze și cu acel “joie du vivre” specific cubanezilor. Programul prezentat a fost unul cât se poate de variat și care a pus în evidență toți artiștii de pe scenă. Semn că respectul este omniprezent în această lume și o normalitate, pe care sincer, mi-aș dori-o mai mult și prin zona rockului. Nici de această dată nu a lipsit ședința de autografe, mici impresii și albume cumpărate. Ca o notă personală, pot spune că nu am văzut prea des un artist atât de energic după un show atât de electrizant, în condițiile în care cu o seară înainte a avut un alt concert, ambele fiind precedate de probe de sunet și alte asemenea. Imposibil de explicat cum poți fi atât de proaspăt la 10.30 seara după două zile atât de intense. O fi și ăsta un semn că artistul se hrănește cu energia pe care o dă asistenței. Și că această energie a fost prezentă din plin. Am ajuns acasă încărcat cu adrenalină și energie cât să rulez încă niște muzică înainte de culcare.
Și pentru că vara este sezonul unui alt eveniment cu tradiție prin orașul de 5 stele căzătoare, Jazz in the park, dar și a perioadei de concedii, programul de evenimente JFR, a reînceput în toamnă. De această dată cu un trio eclectic până în măduva oaselor, atât ca origini, cât și ca exprimare artistică: Nguyen Le (Vietnam) – chitară, marocanul Rhani Krija – percuție și canadianul Chris Jennings – contrabas.
Un proiect incredibil, în care artiștii au propus o călătorie acustică în jurul lumii. Silk and sand ne-a purtat prin miresmele Orientului și ne-a spus povești din îndepărtata Asie în cel mai academic stil occidental. Nici de această dată nu au lipsit improvizațiile la chitară ale lui Nguyen, un artist incredibil, capabil să leviteze între jungla indiană și bulevardul parizian în doar câteva minute. O face cu siguranța unei cariere îndelungate și a unor prezențe pe cele mai mari scene ale lumii. O tehnică aparte, una inspirată de geniul lui Hendrix și rafinată de lumea jazz-ului, dar care nu-și trădează originile. Ba dimpotrivă. Le expune cu mândrie și delicatețe ori de câte ori este relevant în cadrul piesei. Și dacă la partea de impresie artistică am rămas surprins de acest artist ajuns la o vârstă venerabilă, ei bine, surpriza maximă a fost din partea touaregului Rhani Krija. Dacă vreodată sunteți tentați să cădeți în capcana unor topuri cu cei mai buni tobari, v-aș recomanda cu căldură să nu uitați că există percuționiști. Cele câteva intervenții solo, ne-au țintuit în scaun cu gura cascată și am plecat acasă cu întrebarea: cum poate fi așa ceva posibil?! Cât de nedreaptă poate fi lumea artistică? Un artist de talia lui Rhani, dă concerte în săli obscure și ajunge să fie cunoscut de doar câțiva căutători de drumuri nebătătorite, iar alții, primesc premii și aplauze pentru doar ceva ce el ar putea cânta cu 2 degete (și nu, nu e o exagerare).
Foto by : Miluța Flueraș
Mi-a fost dat să asist la destule concerte live, cu tobari extrem de talentați și extrem de buni. Unii legende, alții în plină faimă și unii abia plecați pe drumurile afirmării. Fiecare excepțional în felul lui, nimic de zis aici. Însă din punct de vedere tehnic, nu știu câți dintre cei mai titrați tobari ai momentului, pot reproduce, pe un setup minimal, partiturile acestui percuționist. Și pentru că da, recunosc, toblele / percuțiile sunt pentru mine un subiect sensibil indiferent de ce proiect ar fi vorba, vă spun că am plecat de la concert, pe cât de “răcorit”, pe atât de contrariat. Și dacă albumul Silk and Sand ar fi fost disponibil atunci, pe loc, cu siguranță l-aș mai fi rulat încă o dată acasă. Dar nu a fost cu supărare, pentru că l-am primit o lună mai târziu și m-am putut bucura de el la fel de mult ca în seara de noiembrie. Versiunea pe vinil este un exemplu de așa DA, în termeni de masterizare, mixaj și presă. Îl recomand cu căldură celor doritori de format fizic.
Red City / Album: Silk and Sand
Ultimul eveniment la care am luat parte (nu și ultimul organizat de JFR în 2023) a fost concertul trioului german Triosence. Și aici m-am dus în blind (a se citi complet nedocumentat). Am rulat o singură piesă de pe noul lor album Giulia și cam atât. Habar n-am avut că au în spate aproape 20 de ani de carieră și o grămadă de albume. N-am știut la ce să mă aștept și într-un fel, uitându-mă înapoi, cred că am procedat corect, renunțând la orice precauție de documentare capabilă să creeze un orizont de așteptări nerealiste.
Stilistic, aș spune că sunt în apropierea unor nume precum Gogo Penguin sau Avishai Cohen Trio (contrabasistul), dintre cele actuale și Esbjorn Svensson Trio, dintre cele intrate în legendă. Cu o particularitate. În timpul concertului, Bernhard ne-a mărturisit că influența lui Keith Jarret în muzica lui a fost o componentă esențială. Aș spune că de foarte multe ori, în afara acelui “mormăit” a lui Jarret, frazarea și alegerile pentru multe dintre pasajele în forță, sunt cât se poate de evident înrudite cu Keith și bineînțeles apetisante. Și de această dată, am avut parte de un regal. Un trio care propune o muzică proaspătă, variată și cât se poate de actuală. Nimic redundant, nimic reciclat. Totul pare să fie o repriză de interpretare și improvizație ad-hoc, pe o terasă a unei vile in Toscana, inspirată de un peisaj impresionant, într-o zi frumoasă de vară târzie. Fiecare dintre piese, a avut parte de o prezentare. Una cât se poate de relevantă și de plăcută, o interacțiune cu publicul pe care mi-aș dori să o văd cât mai des. Și aici mi-au plăcut zonele de improvizație oferite de fiecare dintre cei trei membri : Bernhard m-a surprins în special pe zonele lirice, cu o sensibilitate aparte, zone scoase la lumină mai rar, ca și când o vulnerabilitate anume, ar încerca să-și găsească protecția într-un univers muzical dominat de pasajele în forță și tehnice. Tobias a avut un setup interesant, din care vedeta a fost un cinel elicoidal cu o forță impresionantă de rezonanță (ceva în apropierea sunetului prelung a unui gong, dar cu finețea unui cinel). Partea de improvizații a fost dozată impecabil, iar spectacolul acustic a fost incredibil de variat și percutant. Omar a fost exact liantul perfect între cei doi, echilibrul de care e nevoie într-un asemenea trio. Și partea lui de solo a făcut dovada unui talent imens, dar care în cea mai mare parte a timpului, trebuie să “vegheze” asupra chefului de joacă a celorlalți doi. Un trio sudat, ajuns la maturitate (după câteva schimbări de componență), în care plăcerea de a cânta împreună este evidentă. Și evidentă a fost și emoția produsă publicului după reacțiile avute după fiecare dintre piese.
Foto by : Tudor Bârtaș
Un crescendo care a culminat cu zona de bis. Nu ne-am mai fi dus acasă. Repriza de autografe, impresii și achiziții nu a fost nici ea lipsită de surprize. Asta nu poate fi decât totala recunoaștere a unui eveniment de calibru, în care fiecare dintre cei implicați, artiști și public, au putut fi recunoscători pentru o întâlnire marcantă.
Și pentru că la ultimul eveniment, din motive obiective nu am participat, o să-mi permit să nu comentez decât atât: îmi pare atât de rău că am ratat trioul NOUT.
În final, permiteți-mi și câteva concluzii. Poate că tonul aprecierilor de mai sus, vă poate părea exagerat. Vă asigur că este cât se poate de sincer. Impresia celor 5 evenimente organizate de Jazz Fan Rising la care am participat este una cât se poate de pozitivă. Ea este în egală măsură, meritul artiștilor de pe scenă dar și a celor care au ales ca în timpul lor liber, să se gândească oare ce ar mai putea fi relevant pentru publicul din România. Pentru determinare și modul în care ajung astfel de nume în atenția publicului de la noi, veșnică recunoștință și cum ar zice François … Le Chapeau bas!
Am ales această prezentare, în speranța că mai există printre cititori, suficientă curiozitate de a explora noi orizonturi și de a descoperi genul ăsta de bijuterii. Evident că ele vor rămâne în continuare o enigmă pentru cei mai mulți dintre pământeni. Eu sper doar că măcar unii dintre voi, să dea o șansă acestor artiști. Pentru a fi iubiți și apreciați, mai întâi de toate, au nevoie să fie ascultați.
Și o ultimă observație… Pentru cei mai cârcotași dintre voi, vă recomand să nu credeți nimic din toate câte le-ați citit. Mergeți și experimentați pe propria piele. Ce se poate întâmpla?! Verificați dacă încă se mai ridică părul pe mâini! Semnul ăla că încă mai simțim și suntem vii. Iar dacă ideea de a vă implica mai mult decât un simplu spectator vă surâde, cred că e cazul să vă cunoașteți cu membrii Jazz Fan Rising. Cine știe ce oportunități se mai arată?! Ce uși se vor deschide?! Ce oameni faini o să descoperiți.
Pentru mine a fost o experiență extraordinară pentru care sunt profund recunoscător. Iar acest articol, nu este altceva, decât o formă de recunoștință și felul meu de a spune Mulțumesc!
Comentarii recente