A treia zi consecutivă de concerte pe vas ne-a găsit ancorați în Cozumel, prilej pentru o bună parte dintre pasageri de a-și planifica o zi de plajă în Playa del Carmen, vizitarea ruinelor mayașe sau a minunilor naturale de pe Riviera Maya. Cum avusesem deja ocazia să vizitez zona în câteva rânduri ca turist, am preferat să îmi încep ziua pe punte, împreună cu Casey McPherson, la un concert solo acustic al acestuia.
Cu un public entuziast, dar încă destul de adormit, Casey ne-a încântat, așa cum o făcuse cu o vară în urmă la Night of the Prog, cu un setlist care ne-a trecut prin melodii solo, material Flying Colors și preluări precum Hallelujah. Totul asezonat din când în când cu anunțuri ale căpitanului navei sau claxoane, dar ce să-i faci, așa-i pe vas. Atmosfera a fost însă una extrem de relaxată, Casey întrebând publicul după fiecare melodie ce să mai cânte. Așa că am reușit să îi strecor Kayla și Peaceful Harbor, două dintre melodiile mele preferate Flying Colors. Dimineața nici nu putea începe mai bine.
După concertul lui Casey, aveam ceva mai puțin de două ore pentru o plimbare prin Cozumel. În port, Thijs încropise de-o cântare împreună cu David Cross, dar noi am vrut să mergem să găsim un loc în care să putem înota nestingheriți în Marea Caraibilor. Ne-am întâlnit pe drum cu Roine Stolt, Dani Rabin și Clive Nolan, am găsit până la urmă un golfuleț potrivit pentru bălăceală, ne-am făcut de cap și ne-am întors scurt după prănz, pentru a prinde următorul concert al zilei.
Pe punte, cei de la Airbag erau deja aproape de finalul melodiei-titlu de pe cel mai recent album al lor, Disconnected. Trupa din jurul lui Bjørn Riis a avut o prestație solidă, dar muzica lor e prea atmosferică și cu prea multe influențe de neo-prog pentru a-mi pune sângele cu adevărat în mișcare. Am apreciat însă secția ritmică, fluența lui Riis și unele piesele ceva mai dinamice precum Redemption. Nu am stat însă până la sfârșit, deși m-ar fi tentat să aud toate cele 20 minute din Homesick – aveam o ultimă ocazie să-i mai prind în formula de pe vas pe cei de la Brand X.
După ce primul concert al acestora în sala mică din interior fusese întârziat mai mult de două ore și a beneficiat de cea mai lungă coadă pe care am văzut-o în acele zile, nu aveam de gând să pierd ultima prestație a acestora cu fenomenul austriac Alex Machacek la chitară în locul lui John Goodsall. Mă așteptam la ceva deosebit, având în vedere câte cuvinte de laudă auzisem în ultimele zile despre acel mult amânat prim concert, dar ce am văzut, în acea neîncăpătoare sală mică, mi-a întrecut toate așteptările și e foarte greu de descris în cuvinte.
Un fusion de un nivel tehnic absolut incredibil, o lejeritate în improvizație și o bucurie de a cânta a unor muzicieni rarisimi. Born Ugly, Why Should I Lend You Mine sau Malaga Virgen au fost interpretate și reinterpretate magistral. Percy Jomes, la peste 70 de ani, a atacat liniile sale extrem de dificile de bas cu o lejeritate ieșită din comun, și chiar dacă Phil Collins sau John Goodsall, membri ai formației când au fost compuse melodiile de mai sus, nu au fost alături de el, înlocuitorii au fost pe măsură. A fost prima oară când i-am văzut live pe Kenny Grohowski respectiv Alex Machacek, dar a fost de asemenea și prima dată când am fost la un concert de fusion la care am auzit atâtea onomatopee de mirare după pasaje solistice, în locul obișnuitelor aplauze. Atât de buni au fost!
În al nouălea cer după prestația lor, m-am îndreptat înspre punte, unde urmau să înceapă în jumătate de oră cei de la Magic Pie. Profitând de faptul că bufetul era în apropiere, am bifat și prânzul pe ziua respectivă, comentând cu comesenii că tocmai văzuserăm unul dintre cele mai bune concerte ale ultimelor zile. Întorși pe punte, ne-a fost servită o porție zdravănă de happy prog, o dovadă vie a bogăției stilistice specifice genului nostru preferat, în care putem regăsi trupe atât de diferite din punct de vedere muzical, artistic și conceptual. Magic Pie, la fel ca suedezii de la A.C.T sau americanii de la Spock’s Beard, practică un amestec de retroprog și AOR foarte uptempo. Chiar dacă armoniile vocale a la Queen/ELO ale celor de la A.C.T sau influențele Beatles din muzica celor de la Spock’s mă apropie mai mult de aceste două formații, norvegienii mi-au fost tare simpatici în acea după-masă. Apropiindu-ne, înainte de plecarea din port, de un alt vas, Magic Pie au dat un mini-concert și pentru cei de vizavi, oamenii strânși la ferestre sau pe punte lui Celebrity Edge având parte preț de câteva minute de un concert prog gratuit pe mare. De remarcat și piesa omonimă de pe ultimul lor album la vremea respectivă, King for a Day, de aproape 30 de minute, cu care au încheiat un concert extrem de bine primit de public.
A urmat o oră de relaxare, admirare a peisajelor absolut superbe din jurul nostru, sunat acasă, lucruri în general neglijate până atunci. Ne-am mai scăldat o dată ochii cu priveliștea mării și a coastei, pe măsură ce ne îndepărtam de Cozumel, apoi ne-am îndreptat înspre sala mică din interior, pentru o categorie nouă de evenimente: sesiunile de întrebări și răspunsuri.
Relaxați, membrii The Sea Within au povestit publicului despre cum au înregistrat albumul de debut, ce s-a întâmplat cu plecarea lui Daniel Gildenlöw din formație și cooptarea lui Casey, modul în care au colaborat în procesul de creație precum și proiectele de viitor. Cel mai slobod la gură și totodată cel mai mucalit a fost Jonas Reingold, rămas cu un gust amar după interacțiunea nu tocmai plăcută cu Daniel. O sesiune cu multe informații interesante, și un prilej de a ne apropia și mai mult de muzicienii preferați.
După încheierea dialogului cu The Sea Within, ne-am îndreptat din nou înspre punte, pentru Gazpacho. Trecând prin zona atriumului, unde i-am ascultat preț de câteva melodii pe Alan Hewitt & One Nation (suficient cât să îmi dau seama că nu am pierdut mare lucru), am surprins această panoramă a interiorului, cu “ciorchini” de pasageri uitându-se la Hewitt și compania.
Cât despre Gazpacho, cititorii deja familiarizați cu gusturile mele probabil se așteaptă la o concluzie de genul “frumos, dar nu m-a dat pe spate”, date fiind elementele atmosferice și de pop din muzica norvegienilor cu nume de aperitiv andaluz. Prestația lor însă a fost exact opusul temperaturii de servire a supei ce le-a dat numele: am avut căldură în loc de răceala prezentă la alte formații de neo-prog și art rock pe vas, empatie în loc de distanță, melancolie în loc de depresie. Însă nu doar temperatura emoțională a fost potrivită. Setlist-ul a balansat foarte bine melodii mai vechi precum Dream of Stone de pe Night cu cele mai noi precum excelenta Emperor Bespoke de pe ultimul album Soyuz. Mikael Krømer a alternat între chitară, mandolină și vioară, iar peste toată formația plutea vocea acestui h norvegian, Jan-Henrik Ohme.
După ce i-am urmărit până la final pe Gazpacho, ne-am îndreptat înspre atrium, pentru a asista la următoarea sesiune de întrebări și răspunsuri, de data aceasta cu The Neal Morse Band. Neal și restul formației au vorbit despre cum au compus ultimul album, Bill ne-a povestit cum a ajuns să compileze materialul ce a stat la baza lui The Great Medley, iar Mike ne-a amuzat cu istorioare despre modul în care încearcă să balanseze atâtea proiecte în paralel.
O experiență foto cu David Cross, Frost* și alții, mai târziu, a venit în sfârșit vremea să-i văd pe cei de la Spock’s Beard. Am încercat de multe ori de-a lungul anilor să ajung la un concert de-al lor, însă până în acel moment, singurul meu contact live cu ei fusese evenimentul special în care formația reunită a cântat întreg albumul Snow, la Night of the Prog în 2016. Deși mi-ar fi plăcut să îi văd cu 20 de ani în urmă, când Neal Morse și Nick D’Virgilio erau încă în formație, succesorii lor actuali Ted Leonard și Mike Thorne au făcut un mare show. A fost tot ce mi-am imaginat și dorit de la un spectacol Spock’s Beard: virtuozitate, umor, bucuria de a cânta, atmosferă pozitivă. Setlist-ul – grozav, chiar dacă aproape identic cu cel al concertului pe care îl ratasem cu o zi în urmă. Un amestec de piese clasice ale perioadei Neal precum Beware of Darkness, Go The Way You Go sau preferata mea Thoughts (Part II) și piese noi ca To Breathe Another Day sau One So Wise. Alan Morse în mare formă, Ryo la fel de nebun ca întotdeauna, Dave Meros de excepție, iar Mike Thorne, actualul baterist Saga, o revelație, potrivindu-se perfect cu restul formației. Unul dintre concertele mele preferate de pe vas.
Seara însă abia începea. Ratasem, din păcate, între Q&A cu Neal, sesiunea foto și Spock’s Beard, concertul lui Michael Sadler de la Saga din sala mică. Într-un puseu de inspirație însă, am ales din nou sala mică, în dauna celor de la In Continuum și a Electric Asturias, pe care îi văzusem deja. Alegerea poate părea ciudată, fiind vorba de un concert al UniKuE, o formație de cover-uri. Cover-uri prog. La ukulele. Scepticismul poate părea justificat, dar curiozitatea m-a făcut să doresc să văd măcar despre ce e vorba. Și am stat până la final, ratând nu doar In Continuum și Electric Asturias, ci și începutul concertului special promis de cei de la Haken.
Povestea UniKuE a început când neobositul Nick D’Virgilio, angajat din 2014 la Sweetwater Studios, cel mai mare magazin de instrumente și echipamente muzicale din State, a trebuit să testeze împreună cu câțiva colegi un lot de ukulele proaspăt primite. Surprinși de cât de diferit sună diversele modele și tipuri, au început să rearanjeze diverse partituri cunoscute, pentru a acoperi instrumentația rock clasică doar prin ukulele. A rezultat, printr-un joc de cuvinte (uke/Nick), UniKuE. Văzusem înainte niște clipuri pe YouTube de la Morsefest, unde trupa avusese până atunci unicul ei concert, însă nu am fost deloc pregătit pentru virtuozitatea din această seară. Setlistul a avut melodii de efect, dar cu dificultate medie precum Living in the Past (Jethro Tull), Closer to the Heart (Rush), Mr. Blue Sky (ELO) sau Solsbury Hill (Peter Gabriel), interpretate și cântate excelent. Am avut însă parte și de Karn Evil 9 (ELP), Frame by Frame (King Crimson), The Cinema Show (Genesis) sau Roundabout (Yes). Imaginați-vă partiturile unor Robert Fripp, Tony Banks sau Chris Squire, interpretate fără greșeală la ukulele. Poliritmi, solistică, părți vocale, totul a fost perfect. Mai mult, la Frame by Frame, Adrian Belew, până atunci spectator, s-a ridicat din public și i-a acompaniat. Fantastic! După Brand X, am avut a doua senzație de “așa ceva nu se poate” a zilei.
Furat de frumusețea UniKuE, aproape că am uitat de faptul că de câteva minute, Haken deja începuseră pe punte concertul lor special. Am fugit încolo, alături de mulți alții și am reușit să prind un loc bun, cât de cât aproape de scenă, în timp ce mă gândeam la cât bombardament de “prea frumos ca să fie adevărat” mai pot să rezist într-o singură zi. Se pare însă că și cei de la Haken aveau de gând să îmi testeze limitele în această seară.
Ajuns în dreptul scenei în acordurile lui Jump al celor de la Van Halen, mi-am dat seama că Ross și băieții ne-au pregătit ceva deosebit. După dezmorțirea publicului, a urmat prima bombă a serii: Peel the Paint al celor de la Gentle Giant! Cu tot cu o secțiune de mijloc cu solo-uri extinse și dueluri între Diego și proaspăt venitul pe scenă Jordan Rudess. O nebunie de peste 10 minute, cu citate din Haken, Dream Theater și multe altele. Era clar: urma o trecere în revistă a “tot ce-au lăsat bătrânii în urmă”, vorba alor noștri de la byron. Au continuat cu Paranoid Android și cu un cover după clasicul Africa al celor de la Toto, cu Bill Hubauer și Eric Gillette de la The Neal Morse Band pe scenă alături de băieți.
De la sărbătoare nu putea să lipească Mike, așa că Ray Hearne i-a cedat locul omniprezentului baterist, iar lineup-ul Shattered Fortress ne-a trecut prin Tom Sawyer al celor de la Rush. Cu Ray revenit, formația s-a lansat în evergreen-ul prog 21st Century Schizoid Man, pe scenă perindându-se, în decursul celor 15 minute ale piesei, Jordan Rudess, Marco Sfogli de la PFM, Tony MacAlpine și Danny Markovitch de la Marbin. La un moment dat nu mai știai unde să te uiți și de cine să te mai minunezi: 4 chitări, 2 clape, iPad, saxofon – o isterie generală. Ne-am liniștit apoi un pic cu Hold On al celor de la Yes, cu Ted Leonard la voce.
Bis-ul ne-a întors înspre conținut original, partea de “e-n mine, pe undeva” fiind asigurată de piesa-fanion a trupei, Cockroach King. Haken au reușit astfel, să lege trecutul de prezent, să contextualizeze rolul lor în prog-ul modern, să adune în jurul lor muzicieni cu aceleași pasiuni și să atingă, măcar puțin, toate categoriile de fani ai genului. Cu atăt mai remarcabil cu cât ultima oară, cei de la Dream Theater făcuseră ceva asemenător în 1995 cu Uncovered. 24 de ani mai târziu, Haken, cu o abordare mai coagulantă și mai postmodernă, și-au arogat pentru mine cu acest concert statutul de regi ai generații prog actuale. Al treilea “așa ceva nu se poate” al acestei zile memorabile.
Zi care însă nu s-a terminat aici. Cu capul încă… “în nori”, pentru a folosi o a treia referință byron, m-am întors în atrium, pentru a-i mai asculta o dată pe cei de la Marbin. Într-o manieră tipică unei formații obișnuite cu setlisturi variate, băieții au avut, și în acest al treilea concert al lor de pe vas, un reportoriu total diferit de cele precedente.
Am stat să îi ascult, fermecat, până la sfărșit, mi-am potolit foamea, tărziu în noapte, îmrepună cu câțiva pasageri, eșuați la bufetul încă deschis, apoi am mers înspre sala mare de spectacole. Concertul japonezilor de la Baraka fusese mutat de pe punte în interior, din cauza orei târzii și a condițiilor meteo. Power trio-ul instrumental nipon a început să cânte după ora 1:30, într-o sală aproape goală. Momentele energetice a la Rush au alternat cu cele mai ambientale, în timpul cărora sunt convins că nu am fost singurul din public prins într-un power nap. Am ajuns în cameră după ora 3, după un scurt popas la bar și o nouă întâlnire cu neobositul Thijs și cei de la Marbin, convins că tocmai am trecut prin ziua perfectă de pe vas și ne-am atins maximul. Zeii progului mai aveau însă câteva surprize în tolbă pentru noi.
Comentarii recente