Chemarea Panterei din noi

Pentru unii dintre noi, muzica a încetat demult să reprezinte doar o plăcere superficială de moment sau ceva ce rulează în fundal; modul în care percepem așezarea mai mult sau mai puțin ordonată a sunetelor ce ne animă poate declanșa reacții extrem de puternice. De aceea, din când în când, muzica pe care o ascultăm transcede ludicul, emoționalul sau matematica și poate ajunge să facă parte dintr-un mai larg proces de autocunoaștere.

Să începem însă, mai întâi, cu subiectul de azi. Pain of Salvation. Aici putem deja detecta pedigree-ul său, mai ales dacă te numești Daniel Gildenlöw și scornești această nouă denumire a trupei tale de metal progresiv, în 1991, la 18 ani, în timpul orei de mate. Și cânți progmetal încă din perioada de formare a genului. Dream Theater, Fates Warning și Pain of Salvation sunt de altfel cam singurele formații ale acestui stil care reușesc să provoace o reacție emoțională complexă de când le auzi pentru prima dată numele. Alte trupe, fie ele ale acelor vremuri sau mai apropiate de prezent, stau mai prost la acest capitol, cu nume de formații precum Queensryche, Savatage, Symphony X, Cynic, Opeth sau Leprous.

Șase ani mai târziu, în 1997, avea să apară în Japonia albumul de debut al formației – Entropia. Iar peste mai puțin de un an, a doua țară din lume unde a fost licențiat acest produs intrat în canonul progmetal-ului nouăzecist a fost… România! La Rocris Disc. Pe casetă. Cu un an înaintea celor de la InsideOut. Ce ureche și inspirație a avut atunci Cristian Mocanu! Caseta se găsește și astăzi, la prețul de 5 RON, pe site-ul Rocris.

Erau vremuri când încă aveam “doar” zeci de CD-uri și sute de casete. Nu mii de CD-uri sau milioane de melodii, la un click distanță, în buzunar. Și era o perioadă bună pentru progmetal, cu The Divine Wings of Tragedy și A Pleasant Shade of Grey în “heavy rotation” pe combina mea muzicală de atunci. Însă caseta aceea cu Entropia m-a ținut ocupat luni bune. Influențele de funk și jazz, amestecul abil de rock progresiv și metal, prestația vocală, unicitatea abordării, forța lirică, faptul că era un album de debut – totul se lega incredibil de frumos. Dincolo de clonele Dream Theater, de metal-ul cu schimbări de ritm sau clape sau influențe prog, de fusion-ul dintre metal-ul extrem și jazz, aveam iată o formație nouă de progmetal, unică atât din punct de vedere muzical cât și conceptual.

Au trecut de atunci douăzeci și ceva de ani, cu bune și rele, atât peste Daniel Gildenlöw cât și peste mine. Aș fi zis “peste Pain of Salvation”, dar să fim realiști: Daniel a fost singura constantă pe parcursul acestor 11 albume. Ca lider, compozitor, vocalist, chitarist și principal artizan al formației, restul trupei este doar o extensie temporară și necesară a uriașei sale forțe creative, o pleiadă schimbătoare de muzicieni ce întregesc și vin să completeze viziunea sa artistică.

Cu el și cu mulți dintre colegii săi de formație, am trecut prin diverse perioade, după albumul de debut prezentat mai sus:

• A fost întâi dezamăgirea (pentru mine) One Hour by the Concrete Lake, un album prea “cuminte” și liniar pentru așteptările mele de atunci.
• Revenirea la complexitatea sporită și integrarea mai bună a influențelor industrial și acustice, odată cu apariția The Perfect Element, Part I și mai ales a excelentului Remedy Lane.
• Virajul înspre un sunet mai orchestral dată de spectaculosul BE, un album și concept atât de curajos încât și astăzi mă mir cum a reușit să vadă lumina zilei.
• Urletul de frustrare numit Scarsick, cu ale sale părți de hip-hop și disco.
• Bijuteriile numite Road Salt One și Road Salt Two, unde blues-ul și rock-ul anilor ’70 primează, metal-ul dispare aproape de tot din sound și bisturiul emoțional al lui Gildenlöw taie cu maximă precizie.
• Primul live pentru mine, un concert senzațional în care am trecut prin melancolie la piesele de pe proaspăt lansatul Road Salt One, exaltare la incredibila People Passing By de pe Entropia și surpriza meta-coverului Hallelujah (Leonard Cohen via Jeff Buckley) – pe atunci lumea nu se uita pe setlist.fm înainte de fiecare concert pentru a ști ce va urma.
• Încă un live, o seară acustică cu Anneke și Árstíðir, unul dintre cele mai frumoase concerte pe care le-am văzut vreodată, un spațiu al memoriei și melancoliei unde cele două trupe și Anneke s-au întrețesut perfect.
• Albumul acustic Falling Home, cu reinterpretări ale unor melodii proprii și cover-uri, toate în cheie acustică.
• Alte live-uri pentru mine, cu schimbări de componență, lipsa de material nou și trupa în căutarea identității
• Finalmente, In The Passing Light of Day (2017), o revenire la sound-ul perioadei de mijloc, scris de Daniel în timp ce se zbătea între viață și moarte pe patul de spital.

Iată-ne ajunși, 23 ani și 8 schimbări de componență mai târziu în 2020, la albumul numărul 11 – Panther. Un album, cum altfel, conceptual, despre lupta dintre individualitate și colectiv, despre ce înseamnă a fi diferit și cum răspund cei din jurul tău la acest lucru. Subiecte care de altfel cu siguranță nu îi sunt străine lui Gildenlöw, atât în cariera sa ca lider de formație și ca superstar prog cât și în viața personală, așa că haideți să vedem cum sunt tratate și, mai ales, cum își lasă ele amprenta asupra noastră.

Înainte de a vorbi despre muzică, se cuvine să ne aplecăm puțin asupra ideii de bază din spatele albumului, deoarece, în cazul Pain of Salvation, tema abordată determină de multe ori paleta stilistică a materialului. La fel ca pe multe dintre albumele precedente, Gildenlöw își pune și pe ultimul produs al trupei amprente extrem de personale. Dacă albumul precedent a fost despre ce simțea apropiindu-se de moarte, acum este vorba despre experiențele lui ca purtător sau observator al unor disfuncții mintale sau comportamentale. Lumea din Panther e una care se împarte binar între câini (oamenii “normali”) și pantere (“specialii”, cei care funcționează diferit). Pentru detalii cu privire la concept, vă recomand excelentul interviu al lui Jordan Blum, o disecție extrem de exhaustivă atât a temelor albumului cât și a crezurilor artistului din spatele acestuia. Mă voi rezuma doar la a spune că distincția dintre “normali” și “speciali” poate fi privită, în primă instanță, prin prisma abordărilor raționale, cu cei normali orientați formal, metodic, colectivist, iar cei speciali orientați exclusiv individualist, pe obținerea rezultatului. Putem însă avea și o abordare comportamentală, cu specialii în acest caz asociați spectrului autist, fie că e vorba de ADHD sau Asperger sau alte disfuncții asociate spectrului. Spuneam că e o tușă personală aici, Gildenlöw fiind diagnosticat cu ADHD ca adult, ceea ce explică extraordinara sa capacitate de muncă, efort și concentrare. Îmi permit să estimez că putem vorbi și de Asperger în acest caz, în care, pe lângă atributele mai sus menționate, putem adăuga inspirație, capacitate de aborbție și inteligență ieșite din comun, coroborate cu lacune în interacțiunea socială.

E, de altfel, o paranteză ofertantă aici, dacă ar fi să împărțim muzicienii prog în normali – câini care studiază, aprofundează, se specializează (Steven Wilson, Mike Portnoy) și speciali – pantere, în spectru sau nu, care au ceva deosebit, al căror geniu vine dintr-o mecanică interioară diferită (Daniel Gildenlöw, Roger Waters, Devin Townsend). Dar nu despre câinii și panterele prog vorbim astăzi, ci haideți să vedem, acum că știm care e conceptul, cum stăm cu execuția și, mai ales, ce ni se oferă din punct de vedere muzical.

După zece albume, un lucru e cert la Pain of Salvation – șansele ca două albume consecutive să sune la fel sunt foarte mici. Din acest punct de vedere, nici Panther nu dezamăgește – diferențele stilistice față de In The Passing Light of Day sunt convențional de neconvenționale. Dacă ar fi să rezum, noul album este la bază un amestec de prog, metal și industrial, o combinație, dacă vreți, de One Hour… și Scarsick, piperat însă cu elemente noi pentru formație, din zona electronica și IDM. Acestea ies în evidență încă de pe prima piesă a albumului, excelenta Accelerator, cu ale sale sincope a la Leprous, părți lente și crescendo-uri tipice Pain of Salvation, la care se adaugă noile texturi electronice:

În manieră tipică Pain of Salvation, prima melodie dă tonul albumului, așa că avem și aici o melodie-fanion, un strigăt-manifest al specialilor, care, prin abordările lor neconvenționale, au șanse mai mari decât normalii să inoveze, să accelereze progresul, să salveze o planetă care se îndreaptă către dezastru.

Devine clar că pe acest album nu avem neapărat un fir narativ, ci niște instantanee ale unei bătălii între abordări și tipologii distincte. Astfel că următoare melodie, Unfuture, este o viziune venită dinspre cealaltă tabără, a conformismului. Sincopele, schimbările de ritm și electronica panterelor sunt înlocuite de riff-urile simple, structurile liniare și slide guitar-ul câinilor, cu scopul de a evidenția și mai mult această dihotomie individ-colectiv a primelor două piese. Revenim la speciali, cu electronica, vocorder și secvențe autobiografice în Restless Boy, o melodie scurtă, dar foarte interesantă, în care guide vocals-urile (This is just a test) au ajuns pe varianta finală de pe album, în care pendulăm între neliniștea începutului electronic și frustrarea secțiunii Meshuggah de final.

După cele două single-uri de mai sus, ambele asociate panterelor (coincidență? nu cred), ce încadrează o melodie mai tipică pentru Pain of Salvation-ul albumelor anterioare, ajungem la altă piesă ce ar fi putut apărea pe oricare din albumele precedente – Wait. O piesă excelentă, cu chitară acustică, experimente sonore, un refren memorabil, și un pian ce amintește de perioada în care Fredrik Hermansson mânuia clapele pentru băieți. Keen to a Fault este următoarea mostră de sunet clasic Pain of Salvation – avem două melodii consecutive înrudite atât muzical, cât și tematic – instantanee ale relaționării câini-pantere, ale dificultăților de adaptabilitate din partea ambelor tabere. Trecem rapid peste mini-Chain Sling-ul instrumental al acestui album (ascultătorii Pain of Salvation știu la ce mă refer), Fur, și ajungem la melodia-titlu. Tell us how you really feel, Daniel:

Raw muscle in a noble frame
Graceful and wild, I’m feline
In a world gone canine
And so I’m holding my breath
Just waiting for the lull to end

It was the wild who once willed this world
Now the paper people try their best to keep it conserved
With their papers and pens, scissoring pretty pink pins
Keeping it tidy and trimmed like a big paper bin!

How does it feel to be you?
She once asked me
I said, I feel like a panther
Trapped in a dog’s world

Pain of Salvation – Panther

Personal, o consider cea mai slabă melodie de pe album, atât din punct de vedere muzical cât și al textului. Cadența părților de rap e departe de un Childish Gambino sau Kendrick Lamar, iar alb-negrul lumii creionate și lipsa de tensiune mă fac să aștept finalul melodiei ca pe o izbăvire. Pentru că, o dată cu Species, revenim pe terenul fertil al sound-ului clasic Pain of Salvation, cu un motiv de inspirație orientală, crescendo și tranziție de la semi-acustic la părți vocale, riff-uri și groove extrem de heavy.

Ajungem astfel, 40 de minute mai târziu, la melodia de încheiere. Ascultătorii Pain of Salvation știu deja ce înseamnă asta – melodia cea mai lungă de pe album, “the epic”, ce sumarizează tematica și pune punctul pe i. O piesă de peste 13 minute, frumoasă, cu impact emoțional, un solo de chitară extrem de melodios, dinamică, ce include atât elementele tradiționale ale sound-ului formației cât și noile influențe. Nota de final este, din păcate, una de deznădejde, atât în ceea ce privește umanitatea (Species) cât și inhibarea impulsurilor de panteră (Icon). Aici intervine și problema mea principală cu textele acestui album. Dincolo de calitatea lor, mult sub cea a albumelor precedente, și de lipsa unui fir narativ, subiectul tratat ar fi avantajat de prezența unor tonuri de gri în acest peisaj alb-negru. Nu ar fi mai bine să simțim chemarea panterei din fiecare dintre noi, în loc să împărțim lumea în câini și pantere, și să alimentăm conflictul între cele două tabere?

Dincolo de texte, însă, rămânem cu un album extrem de interesant din punct de vedere muzical, o nouă aventură Pain of Salvation, pe care nu pot decât să o recomand. Va fi cu siguranță o provocare pentru mulți dintre voi, și ce ar rămâne din noi toți, în fond, dacă nu am încerca să facem față din când în când unor provocări? Chiar și numai din acest punct de vedere, pantera ce zace în noi se va bucura cu siguranță de niște carne proaspătă.

Pain of Salvation – Panther apare pe data de 28 august 2020. Detalii despre variantele audio disponibile puteți găsi aici.