Astăzi e despre o trupă californiană, formată în 2018 la inițiativa lui John Boeghold: Pattern-Seeking Animals.
Numele lui John s-ar putea să vă fie cunoscut din materialele Spock’s Beard, acesta compunând multe dintre piesele acestora. Ca un proiect născut din dorința de a avea mult mai multă libertate de exprimare, proiectul nu a avut la început decât perspectiva unui proiect de studio, piesele fiind compuse mai mult ca o culegere de “idei și sunete”, după cum cu modestie se destăinuie John. Încurajările venite din mediul muzical l-au făcut să regândească această decizie, așa că la începutul lui 2018 avea să pună bazele unui cvartet, alături de Ted Leonard (chitară și voce), Jimmy Keegan (tobe și voce) și Dave Meros (bas), partiturile de clapă, melotron și sintetizatoare revenindu-i în totalitate, precum și întregul proces creativ al materialelor.
Primul material discografic al trupei apare în iulie 2019, self titled, fiind foarte bine primit atât de public cât și de critică. Având în vedere alăturarea stilistică cu cei de la Spock’s Beard, pentru proiect a fost o provocare să-și găsească propria identitate, însă prospețimea unui sound care exploatează o carieră impresionantă de creație precum și interpretarea impecabilă le-au asigurat un loc binemeritat în galeria artiștilor prog rock ai vremii. Aș merge chiar mai departe și aș zice că au completat un loc rămas între Spock’s Beard și Flower Kings, anumite elemente stilistice pendulând când către o parte, când către cealaltă, nelipsind însă o aromă proprie.
Întrebat adesea despre denumirea acestui proiect, John a declarat cu nonșalanță că e o expresie pe care a folosit-o și într-unul din materialele Spock’s Beard și i se pare atât ca sens, cât și ca originalitate, un nume foarte bun de trupă. Omul este un animal care se adaptează foarte mult în funcție de anumite tipare din propria experiență; cu atât mai mult, ca o trimitere și către cariera lui artistică de până acum, acest proiect umple perfect un gol : cel de interpret.
După lansarea primului material discografic, întrebat într-un interviu despre viitorul Pattern-Seeking Animals, John a declarat că un nou material discografic este deja în curs de creație și în mai puțin de un an, va vedea și lansarea. O asemenea afirmație curajoasă, nu a făcut decât să impulsioneze și mai mult actul artistic și creator, artistul optând pentru o extindere a arsenalului sonor, o nouă paletă de instrumente fiind inclusă în viitorul material discografic: vioară, trompetă, flaut, saxofon și violoncel.
Așa că în 15 mai, vom avea parte de lansarea celui de-al doilea album, Prehensile Tales, un titlu care s-a dorit a fi atât un joc de cuvinte care să fie legat de numele trupei cât și sugestiv pentru noul material.
Dar să nu mai lungim vorba și să vedem despre ce este vorba pe acest album. Șase piese, una dintre ele de “doar” 17 minute. Atmosfera generală este una degajată (mai rarefiată decât la primul album), jucăușă și aș zice foarte optimistă, având în vedere vremurile actuale; optimismul și un anumit mod de a se juca cu teme noi, aș zice că au fost ingredientele unei rețete reușite la primul album, așa că, de ce ai schimba ceva ce a funcționat?! Însă, spre deosebire de primul album, nota acestuia este una mai fină, mai elaborată și mai rafinată, distanțând parcă mai mult trupa de sound-ul Spock’s Beard. Acest plus de rafinament, dar și alăturarea ingenioasă a unor teme din zone muzicale foarte diferite sunt în deplină antiteză cu atitudinea din titlul albumului. În mod surprinzător însă, ele îți vor da suficiente motive de a te “agăța” de aceste povești.
Raining Hard In Heaven, piesa de debut, are un ușor aer de neo-prog, cu fragmente care aduc aminte de pasaje Pendragon, într-o primă etapă, pentru ca mai apoi să combine elemente din universul Genesis cu unele proprii. O linie de bas care asigură tranzițiile, foarte prezentă și foarte melodică, este completată de pasaje atmosferice, totul pentru ca ascultătorul să intre în starea potrivită.
Here In My Autumn ne propune o nouă frază muzicală, extrem de catchy și antrenantă, care rămâne pe retina auditivă mult după ce piesa s-a terminat. Zona de meedly, aparent una ambientală, are un dialog foarte discret între instrumente, pe un fundal asigurat de clape și melotron, care te poartă și te învăluie într-un univers melancolic și personal. Solourile de chitară, îmbinate cu pasajele de vioară sunt savuroase și bine dimensionate, starea de melancolie fiind accentuată însă niciodată exagerată. Este ca și cum te-ai bucura de toamnă într-un cadru idilic, înconjurat de covorul de frunze căzute, printre ultimele raze calde ale soarelui.
Elegant Vampires este una dintre surprizele acestui album, cu un motiv celtic amestecat cu o linie de voce apetisantă, mai ales în zona de refren. O piesă de legătură, care nu face abatere de la linia propusă până la ea, un fel de ingredient secret al unei rețete atent studiată.
Why Don’t We Run alătură aromei orientale una de cireș înflorit. Surpriza este și mai mare atunci când muzica ne poartă către o secvență inedită, condimentată cu o trompetă iberică. Un fior de Spanie cuprinsă de febra coridei, prinsă într-un arc atemporal de o Japonie pregătită să celebreze luna cireșilor înfloriți. O călătorie pe cât de surprinzătoare, pe atât de jovială și inocentă.
Lifeboat spune povestea unui naufragiu. O călătorie epică a unui echipaj pe o barcă, dar care propune și un exercițiu de rememorare a unor experiențe anterioare momentului. O metaforă a felului în care destinul își croșetează ițele nevăzute până la punctul final. John ne mărturisea că nu a intenționat ca acest cântec să fie unul de 17 minute, însă inspirația de moment și un momentum al acțiunii i-au fost revelate în momentul compunerii piesei. Pe câteva pasaje sonore, mie mi-au adus aminte de atmosfera ultimului Ayreon, dar vor putea fi identificate și câteva inserturi de trompetă, cu o aromă jazzy. Groove-ul și un ton diferit al chitării față de celelalte piese, împletite cu pasajele fine de voce sau fragmetele Andersoniene de flaut sunt cocktailul pe care, timp de 17 minute, suntem invitați să-l descoperim, transpuși în pielea căpitanului de navă.
Soon But Not Today este o altă piesă foarte lungă, de 12 minute, în care odată trecuți de intro-ul mai sumbru (singura secvență muzicală de acest fel din tot albumul), suntem delectați cu un spectru audio impresionant, variat, care ne propune elemente de reggae, funk, rock, folk, simfonic sau pop. Pentru mine, cea mai reușită de pe album, având în vedere că dincolo de acest melanj, tranzițiile sunt absolut senzaționale: nimic nu este forțat, sau împins spre limite. Un aer de naturalețe care conclude în mod fericit acest nou material discografic.
Un album care cred că este întruchiparea perfectă a dictonului: “Sometimes less is more”. Departe de a fi o paradă a unor virtuozități irosite în improvizații, acest album ne propune o călătorie agreabilă într-un univers al unor sunete pe care parcă le considerăm adesea familiare, dar care nu ne-au surprins de mult timp atât de plăcut. Niște tipare pe care ne dorim să le căutăm tot mai des în universul Prog Rockului actual.
Pentru cei dornici de achiziția noului material, sau poate a ambelor, puteți comanda AICI. Evident că în aceste vremuri, orice gest de susținere a artiștilor contează, așa că noi, echipa ProgNotes, vă încurajăm să faceți asta.
Comentarii recente