În 1995, rockul a primit o nouă dimensiune, odată cu apariția Ayreon. O altă dimensiune, una demnă de grandoarea unei opere, forța unei piese de rock și complexitatea unei piese progresive. Un proiect care a adunat spuma talentelor din mai toate ariile contemporane ale rockului; de la numele legendare deja: Thijs van Leer (Focus), Edwin Balogh (Omega), Keith Emerson (ELP), Fish (Marillion), la unele aflate în deplinătatea forței lor creatoare: James LaBrie, Anneke van Giersbergen, Mikael Akerfeldt, Devin Townsend, Simone Simons, Damian Wilson, Daniel Gildenlow sau Jonas Renkse. În egală măsură, voci incredibile sau instrumentiști geniali. Nimic însă nu putea anunța vreodată dimensiunea la care ar putea ajunge o reprezentație live a acestui proiect. Mai întâi de toate, pentru că această muzică nu a fost vreodată gândită pentru concerte live. Mai apoi, pentru că punerea în scenă a unui album Ayreon presupune o cu totul altă abordare decât un album obișnuit de rock: numărul personajelor, complexitatea aranjamentelor muzicale, decoruri, lumini, sonorizare, punere în scenă. Toată infrastructura și toate elementele administrative ale unui astfel de eveniment pot rivaliza lejer cu cele ale unui festival unde sunt prezente zeci de trupe. Un efort dincolo de orice ai putea să înțelegi (fie că ești organizator de evenimente, membru în vreo trupă, sau simplu consumator de muzică). Și totuși, dacă te numești Arjen Lucassen știi doar că toate acestea, doar par obstacole de netrecut, însă în realitate sunt tot atâtea borne către un eveniment memorabil, care cu greu poate fi egalat. Istoria live-urilor Ayreon începe în 2015, odată cu punerea în scenă a albumului Human Equation, sub titulatura Theater Equation, 4 spectacole susținute între 18 și 20 septembrie la Rotterdam. A urmat apoi Ayreon Universe în septembrie 2017 și Return to Electric Castle în septembrie 2019, aș spune, primul dintre aceste live-uri care a și reușit să ajungă la stadiul de operă rock autentică, în format live.
Uitându-ne puțin retrospectiv, este imposibil să nu vedem cam cât de mari au fost salturile în materie de producție al acestor live-uri. De la formula de live colectiv a unor voci și instrumentiști, prezentați pe o scenă, la decoruri monumentale, cu o poveste narată de una dintre cele mai recognoscibile voci. Totul gândit în cele mai mici detalii, pentru a pune în evidență una dintre cele mai frumoase povești muzicale. Așa ca în afara protagoniștilor (unde mai tot timpul a fost o constantă în materie de alegeri), ai fi putut crede că nimic nu ar mai putea fi adăugat la întregul ansamblu. Și totuși, odată cu anunțarea distribuției pentru 01011001, Arjen ne informa că spectacolul va fi produs în format audio surround. Fiind unul dintre albumele cu o tentă mai electronică, cu o abundență de sintetizatoare și claviaturi, mi-a fost cât se poate de clar de ce această alegere, pare varianta câștigătoare. Și nu doar că a fost. Pentru un ahtiat de sunet de calitate, acest concert a stabilit o nouă bornă, un reper extrem de dificil de egalat. Poate doar spectacolele Roger Waters sau Steven Wilson să mai poată fi un termen de comparație. Însă nu pot, la câteva zile după show să nu îmi pun întrebarea cât de departe se va merge la următorul show. Dacă destinul nu o să aibă alte planuri, sunt convins că asta se va întâmpla. Locația este una perfectă pentru astfel de show, acustica fiind doar o parte din tot ansamblul. 013 Poppodium este una din acele incinte care tinde să devină o locație de vis pentru concerte eveniment. Așa că, un istoric deja există: o formulă de lucru (mă refer aici la scenă și artiști), poveștile care au un fir epic aparte și acum un sunet care devine reper. Și te întrebi: care album va fi următorul?! Un Human Equation updated, cu o punere în scenă demnă de calibrul acestui album, realizat cu mijloacele moderne sau un Theory of Everything?! Pentru mine personal, oricare dintre cele două este binevenit, mai ales ținând cont că am ratat primul Theater Equation. Două albume senzaționale cu distribuții de excepție, care în noul format, nu pot fi decât un eveniment cu prezența obligatorie. Și mai este veșnica întrebare… Ce ar mai putea fi nou?! Post concert, am dezbătut acest subiect și cred că există încă suficiente modalități de a ridica ștacheta.
Dar să revenim la 01011001 live, 2023, Tilburg, Olanda (sau Țările de Jos pentru cei cu sânge politic corect). 5 concerte: unul vineri 15 septembrie, două sâmbătă 16 septembrie și două duminică 17 septembrie. Inițial s-au vrut a fi patru, însă biletele au fost vândute în mai puțin de 30 de minute, așa că un nou concert a fost adăugat, evident sold out și acela în câteva minute. Participarea la precedentul eveniment, Return to Electric Castle a reunit oameni din 63 de țări. Judecând după prezența steagurilor din America Latină (Chile, Argentina, Columbia) și după „vecinii” de lângă (Polonia, Germania sau Cehia), aș tinde să cred că această statistică va fi păstrată. Și uite așa, muzica a reușit (pentru a câta oară oare?!) să adune culturi din cele mai diverse și să le ofere un motiv de bucurie absolută și o experiență de povestit. Nici la partea de vârste nu se poate spune că prezența a fost întru totul pentru cei de 40+. Au fost suficient de mulți adolescenți, probabil ajunși mai mult din curiozitate; la final, reacțiile lor nu erau deloc diferite de ale celorlalți participanți ceva mai cărunți (cu siguranță prezenți și la alte evenimente similare). Încă o remarcă: la începutul show-ului, am fost rugați să ne concentrăm pe spectacol și nu pe fotografiat / filmat, nu de alta dar existau destui profesioniști care să facă asta. Așa că poate cu excepția câtorva poze „din scurt” sau la finalul spectacolului (recunosc, sunt vinovat), nimeni nu și-a bătut capul cu asta. Nici măcar cei mai tineri, pe care adesea îi muștruluim în live-uri pentru poveștile în paralel cu spectacolul sau filmările piesă cu piesă. A fost genul de spectacol unde pur și simplu nu voiai să îți dezlipești ochii de la scenă și timpanul de pe difuzoare. Despre public s-ar mai cuveni o mențiune: unul extrem de avizat, care a știut să reacționeze impecabil la fiecare moment special, fie că vorbim de cele în forță sau de cele lirice; perfect pregătit pentru anvergura unui astfel de show.
Return to Electric Castle, a fost în multe privințe, mai ales din perspectiva primului spectacol de acest fel, un etalon pentru mine din mai multe puncte de vedere: decoruri, punere în scenă, lumini, costume, interpretare, sunet, organizare. Motiv pentru care, exista și pentru acest show un nivel de așteptări ridicat. Însă am avut o mică dilemă privitoare la modul în care va fi rezolvată de această dată problema dialogurilor din cadrul pieselor. Pe Electric Castle, secvențele fiecăruia dintre personaje, sunt suficient de lungi, iar naratorul a legat perfect fiecare apariție și dispariție. 01011001, are un scenariu „mai fragmentat”, cu interacțiuni mult mai multe, dar de scurtă durată și unde nu există un narator. Spuneam că orice spectacol Ayreon nu poate fi comparat cu nimic, eventual cu alte spectacole Ayreon. Din această perspectivă, fluiditatea de la Return to Electric Castle a fost una mai naturală. Specificul acestui album, a impus o mișcare mai alertă; însă în pofida acestui neajuns, intrările și ieșirile personajelor au fost minuțios pregătite și totul a curs frumos. Cele câteva piese unde simțul dramaturgic al lui Arjen a putut fi exploatat, au fost pentru mine momentele cele mai frumoase: Waking Dreams, Beneath the Waves sau River of Time.
Evident, și piesele în forță au avut parte de momentul lor de glorie: tot arsenalul de efecte pirotehnice, lasere, lumini, proiecții sau aglomerări de personaje și instrumentiști, sincronizati perfect. Și dacă am pomenit de protagoniștii de pe scenă, m-aș aventura să nominalizez și surprizele în ceea ce mă privește : Brittney Slayes și Micheal „Toehider” Mills. Spun surprize, pentru că modul în care ei și-au dus partiturile a fost extraordinar: Brittney a înlocuit-o pe Floor Jansen magistral: registrul de soprană pur și simplu m-a nenorocit. Iar Mike, a avut la un moment dat, versiunea modernă din „Prophet Song” de la Queen, într-o nouă abordare; versiunea surround a ACELUI fragment, două dintre solourile de chitară ale lui Marcel Coenen și cel de clape a lui Joost, pentru mine au fost highlight-urile absolute în materie de sound. Altfel unul extrem de curat, impecabil dozat din punct de vedere al decibelilor, în care fiecare instrument și voce au fost perceptibile în egală măsură. Chiar și secvențele cele mai aglomerate ale spectacolului au fost curate cristal și deși aveai 20 de oameni pe scenă, puteai „să-ți comuți” atenția pe oricare dintre instrumente sau pe oricare dintre voci, fără să auzi vreo interferență aiurea. Am folosit într-o scurtă postare după concert, termenul de imersiune. Este exact acel sentiment de scufundare totală într-un univers acustic de excepție, care face experiența Ayreon una memorabilă. Tot pe partea de mențiuni speciale, aș adăuga modul în care backing vocals și-au făcut treaba: Marcela Bovio în particular. A susținut impecabil partitura principală executată de Anneke la Waking Dreams și a oferit volum și textură pentru toate celelalte partituri din concert. Despre toți ceilalți, nu se pot folosi decât superlativele absolute. Dar dacă de la un Gildenlow, Wilson sau Renkse știi la ce să te aștepți live, mențiunile de mai sus sunt pentru momentele de sclipire, mai ales că Brittney nu apare pe versiunea de studio.
În final aș mai adăuga doar o singură mențiune: va exista un DVD dedicat acestui eveniment. Judecând după tot ceea ce am văzut și simțit, după modul în care a fost totul planificat și realizat, cu siguranță va face cinste celor cinci reprezentații. Cred că toți cei care am fost prezenți acolo, se cuvine în egală măsură să fim recunoscători pentru această experiență și să încercăm să împărtășim din ea cât mai mult cu putință.
Pentru toate câte le-am văzut și trăit, domnule Arjen Lucassen, perimiteți-mi să mă-nclin!
Hartelijk dank!
Comentarii recente