Despre prima parte cu proiecte interesante și deloc încadrabile (mă rog … dacă există insistență, orice e posibil), cred că ar ajuta și o trecere în revistă a albumelor solo. Mai ales că avem și aici o gamă variată și deloc străină de aria Progului. Unele dintre ele, mărturisesc, eu personal, nu le văd conectate la genul muzical, decât poate prin prezența unor nume de calibru, care activează în mod uzual pe scena prog. Dar să le luăm pe rând (atenție! nu e vreun top aici. este doar o ordine care mi-a venit pe moment).
Primul proiect (aclamat deopotrivă de fani și critici) este cel semnat Peter Gabriel – I/O. Despre anvergura artistului Peter Gabriel nu cred că e cazul să discutăm aici. Fie că îți place perioada Genesis cu el, fie că preferi zona mai pop explorată post Genesis, fie că pur și simplu îți place tot ceea ce a produs până acum, artistul Peter Gabriel este unul complet, care nu mai are nevoie de confirmări, clasamente sau, în ultimă instanță prestigiu. Le are din plin pe toate. Păi?! și atunci de ce un album precum I/O la bătrânețe?! Ce ar mai fi de spus? Ce ar mai fi de dovedit? Nimic este răspunsul corect. Doar că există o doză de relevanță, pe care o poți avea și la amurgul carierei. Și Gabriel știe asta. Încă mai poți canaliza experiența pe care ai acumulat-o într-o carieră de peste 50 de ani într-un material relevant. Chiar inovator (și aici simt că e nevoie să “mă” explic).
Materialul discografic este prezentat în două variante: Dark side și Light version. Piesele sunt în linii mari identice, însă aranjamentele și interpretarea diferă. Practic ai două albume într-unul singur. Ei bine, dacă îți place mai mult zona rock, atunci Dark side e versiunea pentru tine. Mai gravă, mai melancolică, dispune de aranjamente mai complexe, unde poți detecta și un anumit tip de grandoare (una manifestată însă cu demnitate și reținere și nu ostentativă). Sonic, este un album absolut impresionant: cu o dinamică aparte, o adâncime a scenei demnă de un spectacol live, claritate și rafinament. Dacă tot am pomenit de relevanță, ei bine asta ar fi unul dintre motivele pentru care acest album este relevant. Un mixaj special și foarte bine calibrat pe limitarile vocale, inerente, specifice unei vârste respectabile. Vocea lui Peter sună cu toate acestea absolut impecabil: cu forță și delicatețe în același timp, cu gravitate și chiar o mică doză de optimism. La polul opus, Light side îți oferă o versiune mai ludică, mai pop, cu o orchestratie mai spre electronic, însă apetisantă prin prisma efectelor de tot felul. Vocea aici nu cunoaște foarte multe inflexiuni și umbre, este mai degrabă într-o zonă de percepție a luminii, celebrând viața. Ca și exercițiu, evident am avut curiozitatea să le cercetez pe amândouă. De rămas, am rămas la raft cu versiunea pe vinil a primeia.
Și aici un alt motiv pentru care acest album mi se pare relevant. Artwork-ul vine cu o serie de lucrări ale unor artiști plastici, pictori sau sculptori, pe care Gabriel i-a urmărit de-a lungul vremii. Fiecare piesă, are atașate versurile și apoi o lucrare despre care Gabriel spune de ce a ales-o pentru acea piesă. Mai aveți și punctul de vedere al artiștilor care fie detaliază povestea întâlnirii lor cu Gabriel (determinați singuri relevanța aici 😉 ), fie de ce consideră ei că piesa corespondentă se potrivește cu materialul respectiv. Un material complementar muzicii, care dezvoltă și o altă latură a artistului Peter Gabriel, dar care aduce și un plus valoare unui material discografic extrem de articulat. O colecție vizuală care îndeamnă la reflecție și introspecție. Este decizia voastră dacă ascultați muzica și gândul vă poartă spre nicăieri, sau alegeți să meditați cu muzica lui Peter Gabriel în background.
Albumul se dorește a fi o altfel de retrospectivă. Veți întâlni la fiecare piesă, ecouri ale unora demult create. Un alter ego al unei cariere, privită acum cu detașare și liniște dar și cu mândrie. Pentru mine personal, un răsfăț sonic și unul dintre albumele care a rulat multe ore.
Peter Gabriel – I/O – just a part of everything (he created so far)
Playing For Time (Dark-Side Mix)
Cel de-al doilea proiect asupra căruia m-am oprit, este cel semnat Bruce Soord : Luminescence. Fiind un artist în deplinătatea forțelor creatoare, Soord încearcă pe acest album, o versiune mai lirică, mai soft a ceea ce în mod uzual găsim pe discografia The Pineapple Thief. Și nu vreau să înțelegeți din asta că e vorba de un material “diluat”. Aș spune că dimpotrivă. Deși instrumentația este una minimalistă, asigurată de unele din numele de primă mărime (Tony Levin sau Brian Eno), ea este gândită să scoată în evidență fiecare acord, fiecare notă. O abordare pe principiul “Less is more”. Și câteodată chiar este.
La fel ca și în cazul I/O, forța acestui material, rezidă în calitatea audio și prezentarea lui. Cine așteaptă virtuozități și complexități la nivel compozițional, mai are de așteptat doar puțin, până în februarie adică, data lansării unui nou album Pineapple Thief.
Departe de a fi doar un “album de relaxare”, muzica lui Bruce te invită la detașare, la calm și la liniște. Câteva piese îți vor rămâne în ureche mult după ce brațul pickupului va fi fost ridicat. Se cere cercetat și simțit personal. Probabil că este fix acel gen de album, care recepționat de o mie de oameni îți va oferi o mie de interpretări și motive personale pentru care a fost creat. Deși l-am avut foarte târziu la dispoziție, a reușit sa monopolizeze platanul pentru câteva zile consecutiv. Pentru cei pasionați de suportul fizic, recomand cu căldură discul pe vinil scos la Kscope. Poate doar inlay-ul cartonat se cere înlocuit pentru o bună păstrare în timp. Alt cusur nici că aș putea adăuga.
Luminescence – a quintessential process of finding inner peace by nostalgia.
Următorul în listă, este poate cel mai neașteptat dintre toate. Neașteptat atât prin prisma genului, cât și a componenților acestui proiect:. Gleb Kolyadin – The Outland. Pentru cei mai avizati, numele poate fi cunoscut drept pianistul din proiectul Iamthemorning. Ei bine, dacă arunci un ochi pe activitatea dânsului de până acum, observi că a cam făcut de toate. Dar nu te-ai gândi în niciun caz că poate ajunge într-un regim stilistic mai apropiat de Chick Corea decât de ce a produs cu Iamthemorning. Avem un fusion veritabil, modern, fresh,în care elemente ale unor mari nume din zona de jazz (Aziza Mustafa Zadeh, Chick Corea) sunt cât se poate de prezente. Să nu credeți că e vorba de vreo lipsă de originalitate. Ba deloc. Pe alocuri, anumite aranjamente pot să te trimită chiar spre universul Jean Michel Jarre, doar că într-o versiune mai de rock simfonic. Piesele au tranziții exemplare, au o melodicitate aparte, iar grandiosul nu lipsește deloc din aranjamente, cel mai probabil cu rădăcini în muzica clasicilor. Albumul este deja al doilea semnat de Kolyadin și este cât se poate diferit de precedentul, însă după umila mea părere, cel mai matur și mai frumos dintre ele.
Judecând dupa copertă, ai crede că ai de a face cu ceva minimalist, când în fapt, e totul cât se poate de complex și cu ramificații din cele mai diverse. Și cum să nu fie, cand la tobe nu-i altul decât Gavin Harrison, la chitară Vlad Evy, la bass, vibrafon și flaut Tony Levin, iar la piesa Ascension, îl avem invitat la clarinet pe domnul Ilya Gindin. După numele citate ca repere anterior, te-ai aștepta să avem parte de un recital în forță, plin de elemente de virtuozitate. Parțial adevărat. Avem de a face cu un material în care rafinamentul se combină cu forța, iar inteligența compozițiilor este omniprezentă. Există momente destule în care Gleb “face pasul în spate” și le oferă spațiul necesar celorlalți. Și cum din școala rusă de pian nu pot lipsi niciodată clasicii, multe fragmente vă vor pune la încercare cultura generală din acest gen muzical. Avem așadar o propunere pentru avansați, dar și pentru cei mai puțin familiarizați cu aceste sonorități. Un motiv cum nu se poate mai nimerit pentru a descoperi un nou farmec al acestui subgen. Și dacă tot am pomenit de zonele mai jazzy, fanii Tigran Hamasyan, EST sau Aziza, pot liniștiți să arunce un timpan pe acest material. Pentru fanii Iamthemorning, poate fi o surpriză de proporții complexitatea compozițiilor și această nouă latură a unuia dintre cei mai talentați pianiști ai vremurilor.
Gleb Kolyadin – Outland a real masterpiece of the fusion of our time.
Și cum aș fi putut să fac o retrospectivă a albumelor solo fără domnul nostru Steven Wilson?! Harmony codex este unul dintre albumele care a generat poate cele mai multe controverse în lumea prog. Și asta doar pentru că, cel mai probabil a fost gândit să unească cele două lumi, inseparabile de personalitatea și evoluția lui Wilson. Dacă la Gabriel am putut constata o retrospectivă, la Wilson este un proces în deplină desfășurare, al căutării și inovației deopotrivă. Harmony Codex nu este nici Hand Cannot Erase nici To the Bone. Este ceva între, un experiment sonic pe care cu abilitate, Wilson îl pune în scenă, încercând reconcilierea fanilor celor două repere (atât de diferite). Și într-un fel, chiar asta face.
Doar că nu-i așa, ar fi prea simplu să fie doar asta. Cu To The Bone, Wilson a început producția albumelor în format ATMOS (surround). Harmony Codex, continuă această linie, ceea ce extinde la nivel senzorial, percepția muzicii. Practic Wilson ne propune un nou tratament terapeutic cu sunete. Am ales ca și reper Hand Cannot Erase, nu atât pentru asemănarea stilistică din punct de vedere instrumental, ci mai degrabă a tematicii abordate. Altfel, Harmony Codex o să vă propună piese care vă vor trimite și spre Luminol sau Watchmaker. Spre deosebire de To The Bone, este un material mai canalizat spre zona de explorare a sonorităților electronice decât a celor pop. În ceea ce mă privește, jumătatea albumului care este într-o notă mai progresivă, mai rock, mai elaborată, mă prinde de minune. Cealaltă, mai electronică, mai sumbră, mai introspectivă poate, mă cam deprimă. Având din nou la dispoziție ca și material discografic vinilul, nu poți sări peste piesele cu pricina. La fel cum nu poți sări peste zona grafică, una cu multe acolade, explicate chiar de el în numeroase intervenții pe canalul propriu de Youtube. Și pentru că tot am ajuns în zona asta de recomandări, există o evidentă deschidere, de dată mai recentă a artistului, în care cu răbdare (se) explică alegerea unor soluții care privesc procesul de creație. Ba chiar a început și un nou capitol, cu prezentarea din colecția proprie, a unor discuri obscure, dar foarte importante pentru el ca și personalitate muzicală. Un altfel de “cine are urechi de auzit, să audă”. Recomand cu căldură, mai ales că nota de prezentare, este departe de accentele de superioritate și chiar snobism de acu ceva vreme. Se pare că vârsta și experiența lucrează înspre bine și asta o putem constata și în evenimentele live.
Dincolo de aceste remarci, rămânem cu un album extrem de bine mixat și produs, cu multe piese foarte bune și cu un Wilson mult mai dispus să accepte toate opțiunile existente (inclusiv Porcupine Tree), mai cooperant și mai sociabil.
Steven Wilson – Harmony Codex – the absolut soundscape of a grey world with only a few dots of colour.
Tot anul care tocmai s-a încheiat, este și anul lansării unui alt proiect solo, semnat Mariusz Duda – AfraID. Analizând titlul, ai putea crede că e ceva în siajul albumului Riverside. Poate doar ceva din tematică. Însă stilistic, albumul este unul cât se poate de diferit de proiectul de trupă. Mult mai electronic, aș zice chiar diferit bine de ce am avut parte pe Lunatic Soul până acum. Piesele sunt cu teme repetitive (câteodată cred că puțin excesiv). Nu știu dacă acest demers are rolul de a mai aduce “sânge proaspăt” în tabăra fanilor Mariusz Duda din afara ariei prog, dar spre deosebire de experimentul similar a lui Wilson cu To The Bone, cred că vizibilitatea pe care o are Duda este mult mai mică. Dacă e doar un exercițiu de exprimare altfel … Atunci fie. Pe mine nu prea m-a prins decât cu cateva linii, dar și acolo, cred că s-a exagerat puțin. Îmi fac totuși datoria să-l semnalez, având în vedere că tot l-am parcurs cap-coadă.
Cam astea au fost albumele solo pe care le-am parcurs în acest an și pe care vi le recomand cu căldură. Următorul episod al retrospectivei, l-am dedicat proiectelor exclusiv instrumentale. Nu de alta, dar și aici au fost cateva surprize de proporții (mai ales în ceea ce mă privește).
Comentarii recente