Și cum necum a mai trecut un an. E important de știut cu ce rămânem în materie de materiale discografice pentru viitor. Dincolo de oferta de evenimente live, din care am putut alege după pofta inimii și baierele portofelului. Fie că vorbim de evenimentele locale, sau ne aventurăm în multitudinea de evenimente din Europa, scena live a fost una efervescentă și extrem de diversă. Poate chiar la extremă: nu de puține ori am fost pus în situația să aleg între evenimente în aceeași zi (și aici mă refer exclusiv la cele locale). Din dorința de a expune publicul unui paletar cât mai variat și mai original, organizatorii de evenimente au omis probabil efectele secundare ale abundenței. Dacă în pandemie ne doream cu toții un live, iată că la doi ani după, trebuie să ne ordonăm programul sau și mai rău, să ne facem un credit la bancă. Și dacă așa au stat lucrurile pentru scena de live-uri, cum stăm cu lansările de materiale discografice?! Ai putea crede (dacă te uiți strict la numele mari) că “a fost sau nu a fost revoluție la noi în oraș?!”
Pentru că personal am avut de unde alege, chiar cred că o trecere în revistă a materialelor care au rămas după 2023, ar fi utilă și pentru cei cărora timpul nu le-a permis explorarea în detaliu a lansărilor prog. Și pentru că scena prog e complexă și comportă multe aspecte (cum ar spune maestrul Dinică), am ales un alt format pentru această retrospectivă: o grupare pe categorii și pe lângă materialele care m-au impresionat, să le pomenesc și pe cele care (din motive care îmi vor rămâne neelucidate) le-am considerat mai puțin reușite, dar care și-au găsit ecouri în comunitatea prog.
Așa că permiteți-mi să încep cu categoria albumelor neîncadrabile în vreun gen anume (eventual generic prog metal). Spun asta pentru că remarc o apetență tot mai mare a trupelor noi de abandona conformismul și de a experimenta în permanență alăturări dintre cele mai neobișnuite și de a reconcilia lumi diametral opuse.
Primul material din această categorie, este cel al nemților de la The Cryptex. Deși au în spate trei albume de studio: Good Morning! How Did You Lived?! (2010), Madeleine Effect (2018) si Once Upon A Time (2021), recunosc că mi-au scăpat. I-am descoperit din întâmplare (algoritmii bată-i vina). Și cum mai nou nu-mi trebuie prea mult timp să-mi dau seama dacă e ceva pentru mine sau nu, am aprofundat puțin materialul Nimbus.
Mai exact, cam două treimi din el și mi-am zis că e musai să revin pe la taraba lor. Niciun alt bilețel în dreptul acelei audiții (poate și din cauza faptului că a fost făcută la căști, de pe Youtube, în timp ce lucram altceva). Am rămas cu coperta recognoscibilă imediat și cu acea lacunară observație într-un fișier. Abia la începutul acestui an, am primit spre ascultare albumul pe vinil și am putut să-l parcurg în termeni decenți de audiție. Așa că ceea ce vă spun aici, este prin prisma a ceea ce eu numesc o experiență completă: ascultat cu atenție (de mai multe ori), pe un sistem pe care îl cunosc și în care am încredere, parcurs partea de versuri. Am luat în calcul nu doar calitatea muzicii în sine ci și calitatea producției (mixaj / presă, etc).
Muzica este absolut încântătoare. Un mix inteligent de genuri și sonorități. Dacă vreți să știți cum e un fragment de reggae într-o piesă metal sau un fragment de cabaret alăturat unui marș, atunci acest material vă poate edifica asupra faptului că ele sunt cât se poate de naturale împreună. Este tonic, este original, este complet neîncadrabil. Și mai greu mi-a fost să extrag o piesă pentru acest review, nu de alta dar este un material cât se poate de omogen ca valoare și calitate a pieselor. Am ales totuși una:
DEVIL’S CASINO (Official Video)
Este fix genul ăla ușor nespecific progului: care dispune de umor, care dărâmă bariere și înlătură șabloane. Dar care are experiența de a pune în scenă orice îi trece prin cap. Și îi trec foarte multe. Un alt fel de Diablo Swing Orchestra. Mi-l și imaginez pe Simon Moskon într-un costum de unicorn, cântând arii de Mozart acompaniat de riffuri de metale (după modelul Devin cu rochița de tul). Așa că dacă aveți starea asta în care nu vreți să vă luați în serios prea tare, cercetați cu atenție, minte și inimă acest material.
Și aici o mică precizare, pentru că e bine să fim și echilibrați și obiectivi. Partea negativă, este mixul acestui album. Multă compresie aplicată. Probabil pentru utilizatorii de telefon și platforme de streaming o încântare (și puțin sesizabilă această problemă). Pentru ăia mai cârcotași dintre noi la partea cu sunetul, un pic de chin. Dincolo de faptul că materialul nu se pretează pentru un singur disc de vinil (pur și simplu e prea multă informație – asta se traduce prin dinamică slabă și un anumit distors al pieselor de la “interiorul” discului). Personal sunt de părere că mixajul unui album poate fi încununarea supremă a unui material de calitate. Înțeleg perfect raționamentele de ordin financiar din spatele unor decizii, însă raportat strict la acest material, cu siguranță un mixaj de calitate ar fi lăsat o altă impresie finală. Dincolo de acest cât se poate de sincer feedback, materialul este unul care poate fi o încântare pentru simțuri.
Următorul material propus este Ok Goodnight – The Fox And The Bird. O călătorie inedită, sau cum ar fi sunat Orwell, dacă ar fi compus muzică. Deși nu la fel de teatrali ca cei de la The Cryptex, Ok Goodnight atrag printr-o poveste spusă altfel, cu un aer cinematic, în care personajele (acțiunea este translatată la regnul animal) se străduiesc să aducă ploaia, pentru a combate seceta ce amenință să le distrugă pădurea. Un cocktail atmosferic, unde există multe contraste și tot la fel de multe “rezolvări” inedite la nivelul compozițiilor. Greutatea de a încadra într-un anumit gen acest material, vine din diversitatea sonoră, din alternanțele din zona indie cu zona de metal sau chiar cu partituri de tobe mai degrabă specifice ariei jazzului.
Vocea feminina semnată Elizabeth Hull adaugă o nuanță de contrast foarte apetisantă. Liniile melodice și delicate din solourile de chitară, contrastează cu un cadru mai dark, mai sumbru. Un altfel de a căuta lumina. Mai jos aveți piesa care dă titlul albumului, însoțită și de un videoclip interesant:
Ok Goodnight – The Fox and the Bird
Ce nu am reușit cu acest material până la momentul scrierii acestor rânduri, este să-l ascult pe un suport fizic, sau pe un sistem audio corespunzător. Din acest considerent, voi pune în discuție doar prin comparație cu alte materiale ascultate în aceeași manieră și pe același echipament. Nu pare să fie la fel de aspru compresat ca și recomandarea anterioară, există suficientă “atmosfera respirabilă” în mix și nu am sesizat niciun fel de debalansare acută care sa mă deranjeze. Un album pe cât de inedit pe atât de sensibil și bine venit. Clar un proiect care mi-a plăcut foarte mult și care și-a câștigat dreptul de a se afla sub lupă de acum înainte. Ba chiar și acela de a se afla la raft, dacă vreo variantă de suport fizic o găsesc de cumpărat.
Ultimul dintre cele trei materiale discografice cu impact emoțional deosebit asupra subsemnatului este cel al canadienilor de la The Anchoret cu al lor album de debut It All Began With The Loneliness. O combinație de metal extrem, foarte fin dozat și extrem de inteligent, cu prog rock / art prog și chiar cu inserții de jazz. Deși metalele extreme sunt arareori în meniul personal, ele nu lipsesc cu desăvârșire. Ascultarea lor în formă continuată, nu este deloc un demers la îndemână și nici prea plăcut. Însă atunci când ele sunt combinate cu genuri sau sonorități din alte sfere și devin mai degrabă niște accente decât un cadru, ei bine, atunci atenția mea este pe deplin garantată. Ca să înțelegeți ce vreau să zic, cel mai la îndemână exemplu, este cel cu albumul Human Equation unde vocea de growl a lui Akerfeldt nu ar fi putut fi înlocuită de niciun registru de voce clean. În acel context, ea are o noimă, e exact elementul care dă sare și piper. Revenind la materialul de față, elemente specifice zonei de metal extrem (fie că vorbim de instrumental sau voce) sunt prezente mai degrabă pentru a puncta anumite momente ale albumului. Inteligent integrate, dublate de sonorități complet atipice zonei de extreme (saxofon de exemplu), aceste sonorități sunt în cazul de față alegerea perfectă.
Mai mult decât atât, este un album de debut. Oricât de cârcotaș ai fi, nu poți să nu te întrebi oare ce vor putea face trupeții peste 5-10 ani, când plusul de experiență va fi unul consistent. Eu unul, abia aștept. Clar un proiect de nișă, nu pentru orice timpan și destul de greu accesibil. Însă foarte proaspăt și inovator. Cam atât de inovator:
The Anchoret – It All Began With Loneliness
Și în cazul lui, nu am avut parte de suportul fizic sau o audiție corectă. Însă, tot comparativ cu celelalte materiale, e cât se poate de ok pe partea de mixaj. Mai ales că nu duce lipsă de zone aglomerate; chiar și acolo, totul sună curat, poți diferenția ușor instrumentele și poți liniștit savura atmosfera creată. Dacă este sau nu pe placul vostru, cred că e mai bine să decideți pe persoană fizică. Eu m-am decis. It’s a keeper!
Cam tot în aceeași categorie se înscriu și următoarele trei proiecte:
Molybaron – Something Omnious . Un album decent, cu câteva piese foarte bune și cu multe venite parcă în siajul celor de pe The Mutiny. Clar nu la fel de solid și constant, însă un efort care merită să fie semnalat. Cred că de bun augur pentru ei, este și prima parte a turneului european din toamnă, împreuna cu Soen. Probabil că până la eșalonul trupelor mari mai sunt câțiva pași, însă pedigree există și doar modul în care va fi gestionat acest parcurs va determina timpul în care o să-i vedem cap de afiș. Personal, mă aștept din partea lor la o continuare cu o abordare curajoasă și diferită de ceea ce au creat până acum. Dar e doar o părere personală.
Un alt proiect care a stârnit multe valuri de admirație, dar care pe mine m-a lăsat mai puțin impresionat, este Sleep Token cu al lor Take Me Back To Eden. Nu știu dacă zona de metalcore este responsabilă pentru această inerție în care mă aflu când vine vorba despre acest album, sau cea pop. Ceea ce nu mă lasă indiferent, este atenția și naturalețea compozițiilor. Merită aclamată și urmărită că nu se știe când se întâmplă minunea și cuplez pe această zonă. Un alt motiv de admirație o reprezintă artwork-ul acestui album: multă simbolistică, atent corelată cu zona muzicală. Dincolo de orice considerație personală, cred că este un album robust, care face cinste scenei prog din 2023.
Moon Safari și Himlabacken vol. 2 sunt mențiunea numărul 3 la capitolul eforturi care merită menționate. Acest proiect a fost încă de la început genul de trupă care pur și simplu nu s-a lipit de al meu timpan. Albumul de față, ascultat integral, a fost poate cel mai aproape să “spargă gheața”. Dar ceva din zona aceea popish din voci sau AOR-ul din instrumentație (vezi apropierea de zona ASIA dacă vreți), mă țin încă distant și rece. Altfel, este un album care poate deține rețeta pentru unul dintre cele mai bune lansate în anul care tocmai s-a încheiat. Depinde foarte mult de preferințele fiecăruia dintre noi. În ceea ce mă privește, recunosc deschis, este o limitare personală pe care mi-o asum, iar voi nu trebuie să țineți cont de ea.
Următorul calup, l-am gândit ca pe unul destinat proiectelor solo. Există suficient de multe materiale care să te facă să te îndrăgostești de PROG, dacă nu ai făcut-o încă.
Comentarii recente