Nu știu alții cum sunt, dar la mine totul se întâmplă în salturi. Știu, știu. O să spuneți că întotdeauna consecvența creează calitate. Nu neg asta, dar pentru mine funcționează mai bine rețeta cealaltă, evident cu toate neajunsurile ei. Așa-i și cu întâlnirile cu muzica: am luni întregi în care parcă nimic nu mă lovește, nimic nu mă impresionează, așa că recurg la întoarcerea la albumele care și-au câștigat deja un loc aparte în mintea și inima mea. Și când sunt de-a dreptul confortabil cu asta… hop… apare o surpriză! Și după, e ca la fotbal : succesele aduc noi succese . O săptămână plină, tocmai s-a încheiat. Cu multe albume adăugate la colecție, unele mai vechi, dar pe care am reușit în final să le găsesc, altele noi, care mi-au făcut timpanele franjuri.
Așa că fără introduceri pompoase sau alte adăugiri, astăzi m-am decis să vă aduc la cunoștință un debut. Un debut într-ale muzicii, pe care o să vă rog pe fiecare în parte să-l evaluați după propriile standarde. E vorba despre suedezii de la Time Dwelllers cu albumul Novum Aurora.
Un material de 48 de minute, unde veți găsi și piese mai scurte, dar și piese de peste 9 minute. Însă nu asta e ceea ce m-a atras. După cum ați aflat deja si din alte review-uri pe care le-am mai făcut, pentru subsemnatul, dacă variație nu e, nimic nu e. Piesa de început e un fel de all or nothing: un intro mai psych, amintind de perioada retro a progresivului, care curge ușor într-un post rock (mă refer mai ales la partea de tonuri de chitară); confuz și deopotrivă fericit că în 60 de secunde ai deja două genuri, apare și partea vocală, cu influențe când floydiene, când mai noi (vezi Crack The Skye – Mastodon). Un carusel în care sunt mixate și solo-uri de chitară ce aduc aminte de Camel sau Gilmour, dar și elemente mai noi de stoner. Și totuși, totul sună natural, proaspăt, original.
Piesa At least we’re having fun e o altă ancoră trimisă către influența Floyd, mai precis spre Atom Heart Mother, If. Sau spre Beatles. Însă într-o manieră inteligentă, care sugerează zona de influență, însă păstrează mesajul propriu al piesei.
Seasons Change debutează într-o notă psych, foarte fină și cu un riff foarte melodic, pe care l-ai dori cât mai mult repetat. Se întipărește ușor pe retina auditivă. Continuarea mai stoner a piesei se finalizează cu un scurt solo de chitară, la fel de sensibil. Complimentarea venită din zona vocală este una cât se poate de inspirată și aduce pe alocuri aminte de pasaje optzeciste din era post punk. Însă realizarea supremă, este solo-ul de la finalul piesei, unul extrem de rafinat și de bine integrat între două secvențe cât se poate de diferite. Nimic hazardat, fără pretenții de înșiruire a zeci de note pe secundă, perfect dozat, echilibrează perfect timpii de lirism cu cei de virtuozitate.
What’s About to Happen… abordează o latură mai dark, într-o manieră de stoner actual. O continuare cât se poate de naturală a finalului de piesă rămas oarecum într-o cheie deschisă. E de fapt un interludiu scurt, instrumental, care deschide perfect piesa următoare, Sound of The Apocalypse. Chiar dacă instrumentalul ne duce spre stonerul celor de la Mastodon, anumite inflexiuni ale vocii de pe zona de refren, m-au dus spre Genesisul cu Peter Gabriel. Sunetul însă nu este atât de încărcat și chitara nu e atât de distorsionată ca în cazul americanilor. Nu știu cât de voluntară a fost alegerea distorsului pentru acest album (și spun asta gândindu-mă că e totuși un album de debut!, deci nu e chiar experiența la ea acasă), însă el se potrivește perfect cu întregul ton al albumului. Există mult “aer” între instrumente, iar asta creează o fluiditate aparte pentru muzică și o lejeritate pentru ascultător în receptarea mesajului.
Surfing with Greta e mai degrabă o călătorie prin vastul ținut dominat de sălbatic al Suediei (poate cea mai apropiată piesă de arealul nordic al trupeților). O teleportare în lumea unui gigant acvatic, aflat într-un periplu scurt prin lumea fiordurilor. Alegerea registrului instrumental mi se pare din nou genială.
You are the sun, o baladă construită în cel mai pur stil progresiv. Piesa debutează cu o secvență ce inspiră multă tandrețe (din nou un aer Waters / Gilmour). Tranziția spre zona de riff este din nou “rezolvată” cu ajutorul unui mic solo. Rifful de după, este unul dintre cele mai captivante auzite în ultima vreme. Iar solo-ul de chitară care încheie piesa, pur și simplu perfect.
Tabbular Bells (nu doar jocul de cuvinte este sugestiv aici, ci și trimiterea muzicală de la începutul în sintetizator al celebrului album semnat de Mike Oldfield) este finalul perfect pentru un album căruia nu-i lipsește decât un singur lucru : vizibilitatea.
Trioul Martin Fairbanks (chitară), Kristoffer Stienquist (clape), Henrik Bergman (tobe) afirma că materialul actual, se dorește a fi o pânză albă, peste o lume din ce în ce mai cinică, aflată în derivă, care se îndreaptă cu pași repezi spre autodistrugere, pe care ascultătorul să-și proiecteze singur propria călătorie. Lipsa de prejudecăți în asocierea unor genuri atât de variate și a unor schimbări de atmosferă într-un mod atât de natural, reprezintă forța acestui album. Impecabil și la partea de interpretare și la cea de mix (nu m-am putut răbda și mi-am procurat de pe Bandcamp varianta CD și digitală a albumului). Dacă există printre voi și exclusiviști într-ale formatului, care ar putea spune : “dacă nu e pe vinil, e ca și când n-ar fi”, ei bine, există și pe vinil. Pentru toate aceste referințe (și poate că vor fi mai multe, în funcție de backgroundul fiecăruia), pentru minunata lui “punere în pagină”, m-am simțit dator să scriu aceste rânduri, detaliind și devoalând conținutul acestui album (de regulă mă abțin de la asta, însă nu și de această dată). Și asta pentru că pentru mine personal, așa arată un album perfect pentru 2022. Unul dintre puținele la care în acest an, am utilizat superlativele la modul ăsta, chiar dacă, cu destulă întârziere. Dar pentru asta există cenușă de pus în cap și un nou text în “paginile” ProgNotes.
Încercați cu încredere!
Comentarii recente