Sunt puține momentele acelea în care suntem recunoscători pentru niște recomandări și parcă punem prea mult preț pe ceea ce descoperim singuri. Și poate că asta ar trebui să se întâmple mai des. Despre evenimentul din 20 octombrie de la Budapesta, am aflat de la colegul și prietenul întru suferință, Răzvan. Nu încap destule cuvinte de mulțumire pentru această recomandare. Am relativ puține titulaturi actuale pentru care aproape că aș fi dispus să sacrific orice, pentru a le vedea live. Și nu întâmplător. Pentru că oricât de greu le-ar fi unora să înțeleagă și implicit să accepte, sunt proiecte (puteți să le ziceți și trupe), care sună live mult mai bine decât materialele de studio. Ba m-aș hazarda să spun că, orice trupă care se respectă, TREBUIE să sune live mai bine decât un album de studio. Cam toți cei care au avut parte de experiențe live memorabile, sunt convins că le așează, deasupra oricărei experiențe din camera de audiții, oricât de impresionantă ar fi aceasta din punct de vedere al dotărilor tehnice.
Așadar, 20 octombrie 2022, Budapesta, Barba Negra (red stage), ansamblul mai mult instrumental decât vocal, Snarky Puppy. Și să destructurăm fir cu fir această declarație. S-o analizăm microscopic, pentru a înțelege mai bine de ce spun ceea ce spun în termenii aceștia și nu alții.
În primul rând Budapesta. Este a nu știu câta oară, când mi se confirmă ideea că un public bun, cunoscător, implicat și dispus să împartă experiența cu artistul, transformă un show reușit, într-un show memorabil. Iar Budapesta are acest gen de public. Unul călit în zeci de ani de evenimente, de toate genurile și cu o cadență pe care, pe la noi, doar ne-o putem imagina. Consumul de cultură (și aici nu mă refer strict la un gen anume), creează în timp, un anumit tip de interacțiune cu artistul de pe scenă. Asta duce mai departe la o anumită atitudine din partea acestuia din urmă, la o deschidere totală, în care ambele tabere comunică într-un mod natural. Actul artistic nu mai este astfel confiscat, el devine experiență, devine trăire. Publicul din Budapesta, indiferent că a fost vorba despre Dream Theater, Tool, Gogo Penguin sau Snarky Puppy (pentru a selecta doar câteva dintre amintirile aparte) are câteva calități, pe care le-aș dori și pe la noi: în primul rând, este un public eterogen din punctul de vedere al vârstelor. Se pare că aici puștii de 16 ani și veteranii de 60+ și-au găsit un limbaj comun și reușesc să facă parte dintr-o comunitate care știe să învingă stereotipurile sau prejudecățile. Nu vezi atitudini de sacerdot căzut în dizgrația zeilor, rămas fără prozeliți și nici puști infatuați, dornici să-și descarce doza de testosteron în situații improprii. Pur și simplu, dacă vei fi puțin atent, o să vezi și punkeri de 60 de ani cu creastă și tatuaje, și puștoaice cu rasta, rockeri cu state vechi dar și personaje fără o apartenență aparte la vreuna dintre caste. Pentru mine personal, este ceva magic, având în vedere că pe la noi, au apărut doar semne în direcția asta și sunt puține exemplele care îmi vin acum în minte, demne de a fi puse în aceeași ecuație. Dacă la toate acestea mai adăugăm faptul că simt într-un fel anume muzica (amintiți-vă doar scena din memorabila rapsodie maghiară interpretată de Queen la Budapesta și o să înțelegeți perfect ce vă spun), complementând această trăsătură și cu o anumită pregătire care se datorează exercițiului în timp, ei bine, nu poți decât să te bucuri că ești parte dintr-un asemenea amestec tomnatic de temperamente și vârste.
În al doilea rând, Barba Negra, red stage. O locație în care personal nu mai fusesem, și care se pare că e relocată de relativ puțin timp, în ideea în care, să poată susține evenimente de calibru, fără a impacta grosolan o comunitate locuită permanent, cu numărul de decibeli. Zona arată deocamdată dezolant, ca o zonă sub asediu, iar locația se prezintă sub forma unei hale industriale low cost, fără vreo pretenție anume. Însă odată ajuns înăuntru, îți dai seama că ai judecat superficial și că oamenii au gândit proiectul în perspectivă, iar lucrurile bune, necesită timp. Zona de merchandise este separată de cea de concert, toaletele asemenea, așa că practic ai în aceeași locație, cam tot ce-ți poți dori. Evident nu ai în apropiere restaurante sau baruri (încă), deci dacă vreodată ajungeți în zonă, poate ar fi indicat să fiți și hrăniți și “hidratați”. Însă din punct de vedere tehnic, instalația de sunet e state of the art. Totul nou, adus la niște standarde demne de 2022. Și vorba aia, scena a trebuit să adăpostească 10 artiști, o zonă de mixaj on stage și backstage-ul. Sonorizarea pentru acest eveniment a fost asigurată de doi ingineri de sunet, unul pe scenă (invizibil pentru public – amplasat în lateral) și unul situat în sală, central, care s-a asigurat că experiența audio este una de excepție. Și a fost. Am relativ puține repere la ACEST nivel până în momentul ăsta. Impecabil din toate punctele de vedere, cristal curat, cu o atenție la detalii dezarmantă. Pentru un astfel de eveniment, aș spune că este vital să ai un sunet corect. Orice problemă, fie că vorbim de joase “bubuite”, medii “noroioase” sau de înalte “țipate”, îți va altera semnificativ plăcerea de a savura astfel de muzică. Și cum diavolul este în detalii, aș putea spune că aici a lucrat mult și bine.
Și în mod deliberat, am lăsat la final, motivul prezenței mele acolo : Snarky Puppy. Și aici, permiteți-mi să fac niște precizări înainte de orice referire la concertul în sine.
În primul rând, o mărturisire tâmp de sinceră: nu aveam niciun material discografic pe format fizic acasă, așa că, muzica produsă de ei până la acest moment, îmi era cunoscută mai degrabă sub forma câtorva clipuri pe youtube (niște reprezentații live) și altor câteva documentări gen wikipedia sau site-ul propriu. Cu alte cuvinte, m-am dus aproape în blind. Am mizat pe instinctul meu care mi-a spus, că la acest nivel, nu ai cum să greșești, participând la un concert. Și de data asta, a funcționat.
În al doilea rând, legat strict de “orientarea stilistică” a trupeților, în urma puținei interacțiuni avute, am constatat că sunt pus în fața unei evidențe: nu poți în ruptul capului să “încadrezi” muzica lor, în vreun gen anume. Și astă constatare, a fost una pe persoană fizică, înainte de orice altă documentare privind “crezul artistic” sau alte prețiozități de acest fel. Ulterior am văzut că Michael League a caracterizat acest proiect astfel: “a pop band that improvises a lot, without vocals”. Și da, este mult mai mult de-atât. Oare mai ține minte cineva niște argumente pe care le-am tot adus în atenție prin niște articole anterioare, cum că muzica e un animal viu care evoluează odată cu vremurile?! Ei, uite, exemplul Snarky Puppy este unul dintre cele care pot vorbi deschis și fără inhibiții despre evoluția muzicii. Una în care subgenurile se topesc într-un creuzet, în care genul este destructurat până la ADN și barierele convenționalului sunt distruse, pentru a face loc unui nou mod de a simți și recepta sunetul. Ancorele pe care ascultătorul este invitat să le descifreze, nu mai sunt doar legate de genuri și influențe ci și de perioade și etape stilistice: funk-ul nu-i mai aparține doar lui Herbie, ci în egală măsură și lui Timberlake. Saxofonul lui Coltrane, își metamorfozează evoluția în feeling de Garbarek, iar post bopul lui Miles, își dă mâna cu sintetizatoare sincopate de actualitate imediată. Orice este posibil în materie de combinații, și mai ales, orice sunet își permite să sondeze zona de inconfortabil a creierului tău. Poate tocmai de aceea, termenul de “geek music” mi se pare unul foarte reușit. Ai nevoie de oarece pregătire în spate, pentru ca mesajul lor să nu rămână un simplu groove care te leagănă două ore. Odată ce ai atins un minim de cultură muzicală, exercițiul de receptare, nu mai este unul doar la nivel sonor. El se transformă într-un treasure hunt, o provocare în care îți testezi limitele și le împingi mai departe. Evident că unui astfel de demers, nu o să-i răspundă instant un număr de milioane de click-uri instantanee pentru vizualizare. Pentru o lume alienată, în căutarea rețetelor universale, aflate la un click distanță, în cât mai puțin timp, Snarky Puppy sunt modelul nebuniei absolute în muzică; propunerea lor este una indecentă, însă nu frivolă sau convențională.
Și dacă tot mi-ați permis această “acoladă”, să vă spun și despre concertul în sine câteva cuvinte.
În deschidere a cântat Malika Tirolien, o artistă din Guadalupe cu un program de câteva piese, care nu a reușit să mă impresioneze în vreun fel, însă nu același lucru se poate spune despre restul spectatorilor prezenți. Pur și simplu, pentru mine a fost doar “drăguț” și atât. Am apreciat însă felul în care și-a construit momentul și a profitat de deschiderea publicului pentru o seară cu siguranță memorabilă pentru ea. Și am mai apreciat sunetul: curat și îngrijit, o prefață perfectă pentru Snarky Puppy.
După o pauză scurtă de 10 minute, a sosit și momentul mult așteptat.
Playlistul a acoperit destul de mult, noul material discografic, Empire Central și evident, câteva din bornele unei cariere care, spre surprinderea multora (inclusiv a lor), a ajuns la 17 ani de existență.
Mie personal îmi place foarte mult. Este foarte funky, cu o zonă de jazz sondată mai în profunzime. Pe zona de saxofon-trompetă, ai impresia unei călătorii în timp, dar cu mijloacele moderne. Fie că ești teleportat în Five Spot Cafe-ul anilor ‘50, intr-un duet Coltrane-Monk, fie adus pe o scenă din Miami-ul de dinainte de pandemie, savurănd un cocktail exotic de Miles on Bitches Brew, intertextualizarea este acel pas al evoluției spre ceva cu totul nou. Și da, întotdeauna schimbarea a fost subiectul unor discuții aprinse și a unor dezbateri surde, dar, doar așa, au putut să apară genuri noi, abordări noi și zone stilistice rămase neexplorate, au putut fi devoalate publicului. Este și cazul acestui live. Modul în care au fost alternate zonele lirice cu cele de virtuozitate, conectarea unei perioade demult apuse cu o realitate imediată, au creat pe scenă, mașina perfectă pentru o călătorie într-un multivers cu opțiuni nelimitate. Deși ai putea crede că a fost un exercițiu greoi, prea tehnic și mult prea snob pentru a putea fi vreodată iubit, rezultatul a fost exact invers: o audiență de aproximativ 1500 de oameni, aduși în transă și lăsați apoi să-și experimenteze propria realitate audio-vizuală. Răspunsul sălii a fost instantaneu la orice moment de improvizație. Participarea prin aplauze (perfect sincronizate pe timpii compuși), în anumite secvențe ale spectacolului, l-a lasat pe Michael, emoționat la culme, fâsticit ca un adolescent în fața unei fete drăguțe, să articuleze mulțumirile la final. Și cum nu se putea fără Lingus, bisul a confirmat pentru cei prezenți, artiști și spectatori deopotrivă, că seara a fost una perfectă și nici că ne-am fi putut dori mai mult.
Și când ne gândeam că nu se putea nimic mai special de atât, zeii au ales să coboare de pe scenă, într-un gest de mulțumire supremă și respect absolut pentru toți cei care i-au susținut: au făcut fotografii, au dat autografe, sau pur și simplu au avut o discuție amicală cu oricine a dorit asta. Fără aere de vedete, fără perdeaua marketingului, fără cosmetizări care să-i facă să arate ca niște super-oameni (deși mi-e clar că oameni normali nu-s). Și de această dată, noi, toți cei prezenți, fără excepție, am avut dovada că un artist total este cel care își respectă fanii, și dincolo de statura sa de pe scenă, există umbra omului din afara ei. Faptul că, după două ore și 30 de minute de show, au rămas până la ultimul spectator care a părăsit sala, pentru poze, autografe sau pur și simplu pentru o vorbă bună, pentru mine personal a însemnat enorm. O seară perfectă, în care show-ul absolut a avut un nou nume : SNARKY PUPPY.
Comentarii recente