E un sentiment așa de plăcut sa reasculți trupe preferate după o pauză mai lungă! Bucuria regăsirii, descoperitul de nuanțe noi, pe care cândva nu le puteai deosebi, senzațiile și emoțiile evocate… ce mai, pachetul complet.
Lacuna Coil este o astfel de trupă pentru subsemnatul. Pe vremuri mă îndrăgostisem realmente de sound-ul Dark Adrenaline (2012) sau al unor piese de pe Delirium (2016) sau Karmacode (2006). Din motive neelucidate încă, am cam uitat de ei după 2016 – poate fiindcă m-am îndreptat spre alte arii metal, mai prog așa un pic? În fine, asta nu e tocmai relevant. Dar faptul că trupa a decis să lanseze o versiune aniversară a celui de-al treilea album, Comalies (2002), este însă foarte relevant 🙂
Salut și apreciez inițiativa trupei de a reveni cu această ediție aniversară! Am primit vestea cu atât mai multă bucurie cu cât a fost un prilej pentru mine să reascult albumele lor vechi, perioada 1998-2002 în speță – dar și restul sunt pe listă, nu e panică. De data aceasta am insistat pe In a Reverie (debutul, din 1999), Unleashed Memories (2001) și pe cele două EP-uri, Lacuna Coil (1998) și Halflife (2000). Abia apoi a venit rândul Comalies (2002). O aventură muzicală destul de intensă și foarte plăcută, trebuie să mărturisesc. Primele două albume, și de altfel și cele două EP-uri mi-au inspirat foarte multă frumusețe și …prospețime. Melodice, cu versuri frumoase și pe alocuri extrem de emoționale – deci intense, m-au captivat realmente. Și nu o dată am avut momente de “OMG. Chiar așa bine sunau acum 20 de ani? Am trăit sub o stâncă?” Am trecut apoi la Comalies (versiunea 2002, originalul). Titlul ni-l explică chiar solista, Cristina Scabbia: “În timpul înregistrării albumului, am avut un fel de explozie creativă. Lucram în comă, într-o altă dimensiune. În primul rând, am vrut doar să folosim cuvântul „comă”, dar lipsea ceva, așa că ne-am jucat cu cele două cuvinte comă și minciună.” După numeroase ascultări și reveniri asupra Comalies, dar și a albumelor care l-au precedat, nu pot decât să fiu de acord cu dânsa – coma creativă de care ne vorbește se regăsește, în umila mea opinie, în toate aceste albume, nu doar în Comalies. Mă întorc aproape obsesiv la unele piese. Greu să aleg doar una și deci voi menționa câteva: Unspoken, Daylight Dancer, Tight Rope, Comalies (de pe Comalies), dar și Halflife, Stars de pe Halflife, Cold de pe In a Reverie sau No Need to Explain de pe EP-ul de debut, Lacuna Coil – și ar mai fi multe. Melodice, pe alocuri sublime, finuțe.
Acum cred că este mai ușor de înțeles de ce mi-am dorit să ascult versiunea aniversă Comalies 2022. Sigur, fiind foarte încântat de originalul de acum 20 de ani, voi fi extrem de subiectiv. În primul rând trebuie să mulțumesc trupei pentru inițiativa acestui album: probabil nu aș fi avut prilejul să le redescopăr albumele vechi altfel. Orice ar face de acum încolo pe mine mă vor păstra fan dedicat datorită acestor albume. Sesizam începând de prin 2016 (cu Delirium) un sound mai agresiv puțin, cu vocalul masculin mai proeminent, conferind o notă mai heavy, un pic în contrast cu melodicitatea excepțională din trecut. Îmi era deci puțin teamă să nu fi accentuat această tendință pe Comalies XX. Bine, cine sunt eu ca să critic o decizie muzicală a unei trupe de calibrul Lacuna Coil? Dar așa am pornit la drum în explorarea noului album, cu aceste gânduri și … frici. Și emanând din toată ființa sunetul originalului din 2002. La prima audiție, pe fugă, cu piese alese pe sărite, setat pe a face comparații, nici nu am reușit să depășesc fricile și prejudecățile… era de așteptat probabil. Chiar eram pe punctul de a abandona, oarecum intrigat: de ce ați intensificat vocalul masculin (până în zona growls!)? de ce ați masterizat atât de tare kick-ul la tobe? Aici voi face o precizare: pe albumele menționate mai sus tobele, basul și chitările sunt mixate absolut excepțional, aproape îmi inspiră o senzație că piesele curg natural. În special kick-ul de la tobe este exact cât de pronunțat e nevoie pentru a lăsa piesele să se desfășoare. Este acolo prezent, dar nu se bagă în seamă mai mult decât e nevoie, așa încât piesele scot în evidență vocea Cristinei și fiecare detaliu la chitară sau armonie la clape. Felicitări inginerilor de sunet, ce pot să mai zic.
Comalies XX nu trebuie privit așa, totuși. Aș spune că merită tratat ca un album de sine stătător. Ca și cum nu ai cunoaște discografia trupei, și mai ales originalul din 2002. Astfel descoperim un efort lăudabil al trupei de a crea realmente versiuni noi ale pieselor; nu au modificat doar mixajul ci au regândit piesele. Pe alocuri, deși sunt acum expert in Comalies, nu aș fi recunoscut originalul fără să mă uit la titluri. Da, este kick-ul mai intens, sunt mai multe growl-uri, dar piesele sunt interesante și captivante în ele însele. Oamenii au regândit piesele în ansamblu, păstrând totuși versurile! Modificări de tempo, vocal mult mai intens, cu accente pe growl-ul masculin, tobe masterizate diferit, porțiuni cu double kicks în plus, solo-uri superbe. Am remarcat în primul rând niște solo-uri foarte frumoase de chitară pe care nu le regăsim în originalele din 2002: The Ghost Woman and The Hunter, Unspoken și respectiv Entwined. Când am ascultat albumul în întregime, fără interferențe cu originalul ( 🙂 ), nu am putut să nu remarc aceste solo-uri, note aparte și unice pe versiunea din 2022. De altfel nici vocalul masculin proeminent pe acest album nu e chiar de lepădat; trebuie lăsat să crească și să te acapareze, în tandem cu chitările mai intense și mai … grele, notă distinctivă pe parcursul a tot albumul. E 2022, nu? Totul e mai …intens. Într-un interviu, Cristina și Andrea au declarat de altfel că au vrut să facă un experiment: să păstreze esența albumului dar și să se joace cu tehnologia modernă. Merită să urmăriți interviul în întregime pentru a înțelege ce au dorit să facă.
Este deci Comalies XX doar o versiune mai metal a originalului din 2002? Nici pe departe! Dacă la unele piese, precum Swamped, e destul de ușor să recunoști originalul, la altele ai de-a face cu o versiune complet regândită. Salut cu căldură efortul trupei și vă las să descoperiți nuanțele și diferențele pe cont propriu. Dați-i o șansă pentru că merită. Mai ales dacă nu știți foarte bine albumele vechi – originalul în speță – eu nu mă mai încadrez acum 😐 Îndrăznesc să menționez piesa Entwined ca un fel de vârf de lance de pe versiunea 2022. E perfecțiunea detaliului, o combinație sublimă de chitări grele, solo meseriaș, fundal atmosferic pe clape și combo-ul vocal Cristina Scabbia / Andrea Ferro. Un refren monumental. O piesă care ne arată că și intensitatea își are locul ei dacă știi cum și unde să o desfășori. Poate veți găsi versiunile voastre de Entwined? Ah, și solo-ul de pe The Ghost Woman and The Hunter…ok, mă opresc.
Chiar acum reascult albumul și simt cum devine din ce în ce mai captivant…
Apropo, se lanseaza ca dublu disc – ediția aniversară plus originalul. Să poată fi studiate împreună, pentru doritori.
Wonder how can I live on and on When you want to live in a hurry You are the wall that I have to remove And I swallow my pride
Comentarii recente