Uneori, critica rațiunii pure poate să încurce dramatic în evaluarea unui material. Și o spun din propria experiență, a celui care, nu de puține ori a “plecat la drum” cu o idee preconcepută despre ceea ce urma să asculte. Am acceptat mai mult sub forma unei provocări, decât a unei convingeri, și mi-am spus că e un exercițiu necesar (nu și suficient), cel de a asculta și materiale din afara zonei mele de confort.
Așa am ajuns față în față cu noul album Eupnea de la Pure Reason Revolution.
Un blind date care ne-a adus împreună într-un mod neașteptat. Nu mai ascultasem deloc această trupă, nu știam de existența lor, nu aveam nici cea mai mică idee despre crezul lor artistic; doar un link cu un trailer despre un nou material discografic și niște rezultate în google search. Personal am o limitare în zona popului și a intervențiilor excesive ale sintetizatoarelor în muzică; prefer oameni cu instrumente și voci, compoziții complexe și obligatoriu un registru muzical cât mai variat. Plecând de la această mărturisire, e lesne cred de înțeles că nu am încercat să impresionez de la prima întâlnire deloc. Se pare că sentimentul a fost reciproc, iar Pure Reason Revolution au venit cu gândul să mă seducă, dar nu cu forța.
Și să vă spun… Seara a început ca și când ne-am mai fi întâlnit, pentru că într-un anume fel am și făcut-o. Kraftwerk, Pink Floyd, Porcupine Tree, Muse sunt nume cu care m-am întâlnit și cu care am reușit să am o relație, cel puțin pentru o vreme. Unele s-au statornicit ca niște mari iubiri; altele, niște aventuri de-o vară. Eupnea le-a adus mai mult sub forma unui parfum discret, pe care îl recunoști, însă mulat pe propria personalitate. Iar asta mi-a plăcut.
Preludiul, New Obsession, a fost unul în forță, cu un aer destul de popish, anulat însă repede de câteva riffuri punchy. Am zâmbit la testul ăsta senin, iar Ea, Muzica, a continuat într-o notă clasică, destul de conformistă ca și compoziție, cu un refren ușor fredonabil. Zâmbesc din nou mulțumit că am reușit să avem o legătură și gândul îmi zboară la una din posibilele seri în care, într-o reprezentație live, piesa asta ar întoarce toate privirile, asemeni unei creații haute couture, și vocile ar începe sa murmure la unison același refren. Are darul de a fi magnetică, îi șoptesc. Și o rog să continue: hai… știu că poți mai mult. Iar șoapta mea, se pare că a fost suficientă.
Silent Genesis, a doua piesă a albumului, debutează cu un aer cinematic reconfortant, unde vocile celor doi și solo-ul Gilmourian din intro-ul piesei se îmbină armonios. Elementele electro din cadrul piesei aduc într-un mod discret omagiu Kraftwerk, fără ca această amprentă stilistică să acopere pedigree-ul Pure Reason Revolution. Totul e într-un crescendo care curge ușor și se deschide într-o mare de riffuri, atent potențate, vocile fiind în deplin control pe întreaga durată a piesei. Deși are o durată considerabilă, ascultătorul din mine se simte răsfățat de o desfășurare organică a muzicii și nu simte în niciun moment că e ceva în plus sau deranjant în tot acest melanj. Mi-a plăcut naturalețea ta și mai ales am înțeles cât de captivantă poți fi atunci când cineva te provoacă. Haide! Mai spune-mi despre tine. M-ai făcut curios și mă simt bine în compania ta. Și ca și când ar fi luat acest compliment ca pe o asigurare, îmi propune pe un tempo repetitiv, uneori monoton și parcă fără vreo sclipire anume, Maelstrom. La final, o pauză… știi… uneori pot fi și anostă, dar asta nu mă face decât mai dezirabilă atunci când nu sunt. În seara asta am pentru tine ceva pe cât de melancolic, pe atât de energizant; un cocktail pe care promit să ți-l pregătesc în cel mai pur stil Pure Reason: Ghosts & Typhoons. Și mă las sedus de vraja acestui crescendo, urmat de riffuri frumos conturate și unul dintre cele mai frumoase fragmente ascultate de o bună bucată de vreme. O atmosferă în care mi s-au amestecat foarte multe elemente, fără ca vreunul să le domine pe celelalte. O revoluție a rațiunii pure de a crea Muzică, iar timpul ne va dovedi dacă va deveni o capodoperă a genului. Personal înclin să cred că da. Mă predau, iar ea știe asta, așa că ce urmează nu e decât ceva extrem de natural: Beyond our bodies – o piesă al cărei început liric mie mi-a adus aminte puternic de Trips de la Long Distance Calling, dar care cunoaște o progresie interesantă și captivantă. Simte că m-a câștigat și că vraja ei este acum singura care îmi poate da drumul. O să te fac să plângi. Degeaba pozezi într-un tip dur. Știu exact ce vrei și o să mergem într-acolo. Ezit, pentru că nu știu dacă provocarea asta trebuie acceptată. Dar vraja ei mă convinge că e mai bine sa accept.
O să-ți spun acum cât de important e ca tu să te simți viu. O să-ți iau fiecare fibră și o să o transform într-un mușchi pe care nu ai știut că îl ai. Ultima melodie, Eupnea, este o evoluție către o zonă ușor mai dark, dar în care vocea feminină e fărâma de optimism care penetrează atmosfera fibrilantă. Într-un plin contrast cu definiția, pulsul meu nu este deloc un puls regulat. Mesajul filtrat prin realitatea zilelor de azi, cu o întreagă lume în căutarea recuperării unui suflu de normalitate, construit în jurul îndemnului de a respira, capătă noi valențe și îmi creează un altfel de suflu emoțional. Și, pentru că pulsul a ajuns în zone periculoase, finalul mă prinde revenindu-mi cu greu din toată această experiență intensă.
Ca o Cenușăreasă care dispare înainte ca balul să se fi terminat, mă lasă privind în gol. Doar șoapta aceea rămasă atârnând în timpanul meu, se mai auzea în noapte : Breathe!
Comentarii recente