Au trecut trei ani de când publicam acest text în revista Observator Cultural și încă două-trei luni peste de când Avenged Sevenfold scoteau cel mai prog material al lor. Nu am schimbat nimic în acest text, doar am restructurat paragrafele, pentru a fi mai lizibil. Doamnelor și domnilor, The Stage. 2016.
Avem o industrie muzicală în România?
Cu greu putem vorbi de industrie muzicală în țara noastră. Dacă restrîngem și mai mult aria și ne referim la fenomenul rock, abordarea este și mai neinspirată și poate cădea foarte ușor în ridicol. Am mai vorbit în cadrul acestei rubrici despre masele critice din cadrul festivalurilor muzicale organizate în București și în țară și am putea dezbate foarte mult despre ce înseamnă sold out și de la ce cifre ar trebui să se vorbească de acest concept. Dincolo de asta, totul e doar marketing.
Am încercat să găsesc informații în ceea ce privește vînzarea de muzică în format digital sau analogic în țara noastră. Căutarea mea nu s-a limitat numai la sfera metal pe care o urmăresc în mod special, ci a inclus tot ce înseamnă muzică produsă în România în 2015 și 2016. După tentative repetate și cuvinte-cheie cît mai simple și cît mai variate, nu am ajuns decît la raportări valabile pentru anii 2009-2010.
Acolo ne întîlnim cu artiști precum Cleopatra Stratan (cine îl mai ține minte în 2017 pe Ghiță?), Holograf (unii i-ar numi trupă rock, eu am îndoieli), Akcent, Loredana și Paraziții. Într-un material realizat de Revista Capital ni se explică motivele pentru care românii au ales un artist sau altul, dar nu și cîte albume au vîndut respectivii muzicieni. În plus, analiza publicației financiare a luat în calcul și exemplarele distribuite împreună cu ziare sau reviste, care din start au un preț diminuat.
Ne amintim că în anii 2006-2011 cărțile, CD-urile muzicale și DVD-urile cu filme erau foarte populare în rîndul populației urbane. Unii spun că ele au ucis obiceiul de a cumpăra literatura, muzica și filmele la prețul corect al pieței. Al doilea material pe care l-am găsit în legătură cu așa-zisa industrie muzicală se referă la trend-ul ascendent pe care se află piața muzicală din România.
Un text publicat de Mediafax în ianuarie 2015 vorbește în special despre ce înseamnă concertele în țara noastră și de nevoia unei săli adecvate pentru marile turnee. Un aspect pozitiv care reiese din text este plaja diversă de evenimente organizate la noi, iar de la momentul publicării articolului și pînă în prezent gama s-a diversificat încă. Dar despre prorfilurile festivalurilor ce se desfășoară în țară în 2017 vom mai vorbi și altă dată.
Jocul de-a premiile
Sub aceste auspicii și fără a cunoaște cu adevărat publicul autohton ne bucurăm deja de zece ani de Premiile Metalhead (Metalhead Awards), premii ce au stîrnit dispute în mediul online și anul acesta (2017, n.n). Una dintre acuzele aduse se referă la modalitatea de a juriza. Astfel, conform regulamentului,
“După o perioadă de preselecții, primele 5 nume din fiecare categorie votată de public s-au calificat în finala unde publicul a votat din nou! Media finală a fost calculată după ce echipa METALHEAD a votat. Media a avut o pondere de 70% notele echipei și 30% votul publicului.”
O altă controversă se referă la stranietatea și în același timp unicitatea unora dintre categorii. Cel mai harnic fotograf, Cea mai curajoasă trupă sau Best Underground Ambasador țin, trebuie să recunoaștem, de o abordare cel puțin orginală & neobișnuită. O altă problemă, de data asta ușor nerealistă, se referă la acordarea distincțiilor internaționale.
De exemplu, premiul pentru cel mai bun festival metal internațional atribuit manifestării Hellfest Open Air (Clisson, Franța) nu poate fi reprezentativ din simplul motiv că majoritatea celor care a votat nu a fost prezentă la fața locului, judecînd prestațiile cel mult în baza filmulețelor existente pe internet.
Același lucru este valabil și pentru redactorii de la Metalhead. Pe de altă parte, e nevoie de multă cutezanță și de o lipsă totală a simțului ridicolului să te hotărăști să acorzi un premiu ca Best World Metal Artist. Și cui se acordă acest premiu? Grupului Metallica. Cum ziceam, în continuare marketing-ul dictează legile jocului. Exemplele ar putea continua cu alte acuze mai subiective, dar ceea ce contează este că Metalhead nu prezintă o imagine holistică a anului rock 2016 prin aceste distincții și nominalizări.
Muzica metal din România nu înseamnă doar formațiile Trooper și Bucovina, iar la nivel international nu se rezumă totul la acele band-uri pe care Metalhead reușește să le aducă în concert în Capitală sau la cele pe care le cunoaște oricine a ascultat zece minute muzică rock din 1990 și pînă astăzi.
Îmi permit să le fac o sugestie redactorilor Metalhead, fără a fi considerat rău intenționat. Ascultați mai multe discuri noi, din mai multe subgenuri metal și căutați informația măcar pe sursele credibile de limba engleză. Loudwire, Sputnikmusic, Metal Injection, The Guardian sau Blabber Mouth sînt doar cîteva.
De aici am aflat în 2016 de cîteva albume remarcabile despre care nu am apucat încă să scriu: In Flames – Battles, Haken – Affinity, Devin Townsend Project – Transcendence, The Deer Hunter – Act V: Hymns with the Devil in Confessional, pentru a aminti doar cîteva nume importante. Tot aceste surse mi-au dat de veste că băieții de la Avenged Sevenfold (A7X) vor lansa în octombrie The Stage (Capitol Records), eveniment ce era programat inițial pentru decembrie.
A7X, o istorie subiectivă
După debutul ezitant pe scena metalcore americană în 1999, trupa din Huntington Beach, California crescut organic de la un disc la altul, așezîndu-se confortabil pe clusterul sonorităților heavy-metal moderne. Cu toate că City of Evil (2005), Avenged Sevenfold (2007) sau Nightmare (2011) reprezintă atît trepte cît și borne importante ale muzicii metalice de după anul 2000, niciunul dintre aceste discuri nu a însemnat un salt calitativ exponențial în economia muzicii Avenged Sevenfold.
Multe piese bune, dar nicio indicație clară de a construi, de a merge spre conceptualizare. În altă ordine de idei, nici albumul din 2013, Hail to the King, nu avea darul de a arăta o direcție nouă, californienii părînd a se intoarce la rădăcinile metalcore. Între 2013 și 2016 am ascultat mai degrabă șlagărele Avenged Sevenfold. Au mers zile întregi pe repeat melodii precum Seize the Day, Bat Country, So Far Way, Nightmare, Dear God sau Welcome to the Family.
Nimic nu anunța însă ce avea să vină, The Stage (2016), un material discografic avînd ca temă centrală Inteligența Artificială (AI). De ce am ales să ascult în continuare Avenged Sevenfold și să prezint acest album? Ar fi fost destul de multe motive mai degrabă să nu o fac: succesul comercial răsunător de care se bucură americanii, pactul cu universul mainstream, dar si o atitudine usor conservatoare de a păstra mai degraba actualul fan-base decît a se adresa unor alte categorii de public.
Deși aceste argumente pot fi destul de convingătoare în a evita formația, faptul ca Mike Portnoy (fostul toboșar de la Dream Theater) a ales să se alăture proiectului A7X intr-un moment greu, in care Avenged Sevenfold il pierdusera pe colegul lor James Sullivan (aka The Rev, tobe), poate fi un pariu cîștigător pentru orice ascultător.
The Stage (2016)
Publicația britanică The Guardian a acordat patru stele din cinci albumului The Stage, vorbind despre pasul înainte pe care îl fac acești idoli ai stadioanelor. De altfel, revista în format electronic AllMusic.com aduce în discuție sintagma carnagiu melodic cu reacție (propulsive melodic carnage), sintagmă ce pare să descrie cel mai bine efortul depus de muzicienii din California. Nu în ultimul rînd, Sputnik Music vorbește de un echilibru existent între cel mai progresiv album Avenged Sevefold și întoarcerea la rădăcinile melodice ale trupei.
Dar să luăm fiecare componentă pe rînd și să o discutăm. The Stage se deschide en fanfare cu piesa care dă titlul albumului. A7X a promovat puternic videoclipul înainte de apariția discului pe 28 octombrie 2016. În imagini putem vedea păpuși reprezentînd mari lideri ai lumii. Lipsește Donald Trump, regizorul neanticipînd opțiunile americanilor.
În clip apar marionete însuflețindu-i pe: Vladimir Putin, Angela Merkel, Hillary Clinton, Kim Jong-un și Xi Jinping (președintele Chinei). Pe lîngă pactul cu rock-ul progresiv, membrii Avenged Sevenfold dau și o fină dimensiune politică demersului lor artistic. Cîntecul The Stage vorbește și despre atomizarea socială, dar și despre singurătatea individuală în post-istorie. Iată o mostră: Jesus Christ was born to die/Leave it to man to levitate his own to idolize/We’re simply sociopaths with no communication baby/ I see your angle but we differ from our points of view/(So tell me, what’s your cross to bear?).
Paradigm este cel mai bun exemplu că Avenged Sevenfold nu vor părăsi prea curînd tărîmul heavy-metal. Elementul AI devine pregnant o data cu această piesă. Sunny Disposion, God Damn și Paradigm formează nucleul dur al materialului discografic. Cele trei bucăți muzicale, dar în special Sunny Disposion, aduc cel mai bine în prim-plan atmosfera sufocantă de pe Nightmare. Această din urmă piesă beneficiază atît de versuri remarcabile, cît și de un solo de chitară foarte puternic. Dear radiation, my sweet friend/Let agents dance upon my nerves/Let sunlight glow under my skin/Let toxins seep into my soul.
Contrastul lumină/întuneric este foarte pronunțat în această porțiune a discului.Cîntecul God Damn îl pune cel mai bine în evidență pe Brooks Wackerman, noul toboșar angajat de californieni. Trecerea de la stilul punk-rock la cel heavy-metal cu influențe prog pare să fi fost de bun augur pentru instrumentistul în vîrstă de 39 de ani, fost membru al grupului Bad Religion.
Creating God este un element extrem de important chiar și pentru universul Inteligenței Artificiale. Iar solo-ul lui Synyster Gates lucrează eficient la proiectarea & realizarea zeului suprem. The Stage are și două momente de relativă acalmie: baladele Angels și Roman Sky. Acest sentiment de acceptare și, dacă vreți, chiar de resemnare, este sinonim cu titlul unui roman celebru scris de Milan Kundera. Angels și Roman Sky formează Insuportabila Ușurătate a Ființei, un univers flamboiant, dar cu toate acestea etanș, În această succesiune melodică vedem cel mai bine cum s-a adaptat vocea lui M. Shadows la noua direcție artistică.
De asemenea, o ureche atentă poate observa că A7X au ales orientarea de idei în detrimentul uneia narative. Rockerii americani nu ne spun o poveste și cred că artificiul apropierii științei de muzică e abordarea cîștigătoare. Simulation devine acomodarea la lumea post-industrială. Se declanșează în același timp și visul, și coșmarul, dar și vidul. Higher, următoarea treaptă a scenei, rămîne interfața între uman și artificial. Este cîntecul cu cea mai pronunțată teatralitate, este un joc, un balans între eliberarea de factorul uman și eliberarea de greutatea pe care a purtat-o în spate umanitatea zeci de secole.
Ca și la The Stage, și în cazul Higher apar influențe din space-rock, influențe care m-au dus cu gîndul la celebrul album al lui Mike Oldfield, Tubular Bells (1973). Fermi Paradox are darul de a aduce și mai aproape de ascultător fizica, chimia și celelalte științe realiste. Conform Wikipedia, Paradoxul lui Fermi reprezintă contradicția aparentă între probabilitatea de existență în Univers a unor civilizații extraterestre, probabilitate estimată a fi mare, și lipsa de contacte cu astfel de civilizații sau alte dovezi de existență a lor. Exist, a patra față de vinil inclusă pe The Stage, este cea progresivă componentă a întregului, o adevărată călătorie despre care cunoaștem foarte puține.
Știm doar că plecăm din prezentul ubicuu, destinația fiind necunoscută. Exist poate fi privit din mai multe unghiuri: piesă electro, zona de virtuozitate, un spațiu de reflecție sau chiar un proiect de sine stătător. Aventura în universul de aproape 75 de minute se încheie cu monologul astrofizicianului Neil deGrasse Tyson.
Comentarii recente