După adrenalina zilei precedente, trezirea la realitate a venit brusc de dimineață, în jurul orei 7, când un SMS ne anunța că, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, îmbarcarea pe vas, care urma să înceapă în jurul orei 10, se va amâna.
Au urmat aproape 10 ore de incertitudine pentru cele câteva mii de pasageri și muzicieni, o nouă zi petrecută în Ybor City, un prânz la Columbia Restaurant, locul de naștere al cubanito, și un haos generalizat determinat de mutarea terminalului și a locului de colectare a bagajelor, precum și de ceața deasă, care părea că nu mai trece. Motto-ul zilei: The fog is not prog. În jurul orei 18 însă, am început să urcăm pe vas, mai întâi muzicienii, prilej pentru noi de a da ochii deja cu câteva dintre surprize: Steve Morse și Dave LaRue, care întregeau astfel componența Flying Colors (Casey era deja pe vas cu The Sea Within, iar Mike și Neal cu The Neal Morse Band).
Am ajuns în cabină cu 9 ore întârziere, astfel că tot programul primei zile a fost dat peste cap. Mai mult, primele ore de pe vas ale muzicienilor au fost petrecute căutându-și instrumentele, depozitate prin toate părțile, în graba de la îmbarcare. Momente grele pentru toți, dar după o mobilizare generală, în câteva ore aveam deja programul refăcut al zileleor următoare, cu cele 4 zile și jumătate de muzică acum condensate în doar 4, cu excepția câtorva concerte care urmau să fie seara târziu și după miezul nopții.
După ce am așteptat aproape 2 ore după Pendragon, respectiv UniKuE, eu unul am cedat, am mai stat la bar un pic, apoi am mers în cabină, dat peste cap și de faptul că trebuia să îmi regândesc complet programul. O sticlă de vin mai târziu, ne-am culcat în jurul orei 1, cu 0 concerte la activ în acea zi, dar pregătiți pentru următoarea, când, conform noului program, evenimentele începeau încă de la ora 9. A doua zi, aveam să aflu că muzica a început după ora 2, lumea vorbind încă zile bune despre concertul Pendragon din sala mare de spectacole a vasului, început la 2:30 și finalizat aproape de 4 dimineața.
Dimineața următoare, după o orientare scurtă, am identificat principalele locații ale următoarelor 4 zile: sala principală din interior, sala mică, lounge bar-ul, atriumul, precum și puntea exterioară pentru concerte în aer liber. În total 5 locații unde aveau loc evenimente de dimineața până noaptea târziu, de multe ori 2 sau 3 simultan, în locații diferite.
Dimineața a început cu o ședință foto, toate formațiile fiind prezente pe rând în cele 4 zile la aceste sesiuni foto gratuite. După poze cu UniKuE, Gazpacho și The Sea Within și câteva cuvinte schimbate cu Casey, am ascultat în atrium câteva piese din concertul acustic Gabriel, acompaniat de Dave Kerzner la clape.
Am prins doar ultimele 3-4 melodii, fiind de altfel și mult mai interesat de concertul Marbin care urma să înceapă în sala mică. A fost o atmosferă intimă, total diferită de concertul lor cu 2 zile în urmă din Tampa, iar băieții au fost din nou excelenți.
Urma însă prima alegere dificilă a programului: Tony MacAlpine, District 97 sau Electric Asturias? Toate la aceeași oră, în locații diferite, așa că am optat pentru sala mare și pentru fusion-ul japonez, și nu mi-a părut rău. Asturias, în varianta lor electrică, ajutați de Kazuhiro Watanabe și de Ryo Okumoto de la Spock’s Beard, au încântat printr-un prog/fusion în mare parte instrumental, cu intervenții virtuoase de chitară, clape și vioară, dar și cu multe momente extrem de lirice. Un prim contact live cu prog-ul japonez în urma căruia am rămas extrem de mulțumit.
După acest excelent concert și un prânz luat pe fugă, m-am îndreptat spre punte, unde Riverside se pregăteau să susțină primul lor concert pe vas. Recunosc că nu sunt cel mai mare fan Riverside sau Wasteland, așa că nu am fost impresionat de Duda și compania, ba chiar neplăcut surprins de condescendența și aroganța acestuia când a declamat că: “Unlike other bands on this ship, we are writing songs with melodies”. Un atac gratuit și inutil, o lipsă de tact de care sper să fim scutiți pe viitor. Este loc pentru toată lumea sub soare, Mariusz, indiferent că e jazz, rock, ambient sau prog. Au avut însă și momente bune: chiar dacă, în ciuda unui interminabil soundcheck, sunetul a fost slab iar Michal abia se auzea, noul venit Maciej a fost în formă iar Duda a fost solid ca de obicei. Față de Night of the Prog 2018, unde îi văzusem ultima oară și m-au impresionat, a fost însă o dezamăgire.
După o altă sesiune foto, printre alții cu Spock’s Beard și Marbin, a sosit vremea pentru unul dintre headlineri: Steve Hackett în sala mare de spectacol. Un setlist axat pe piese Genesis cu care îl văzusem deja pe Steve de câteva ori, de data aceasta însă cu două excepții: la baterie, în loc de Gary O’Toole, marele Marco Minnemann, iar la bas, Jonas Reingold. Am speculat împreună cu multe persoane înainte de concert despre modul în care Marco, unul dintre cei mai dinamici bateriști de la ora actuală, va aborda partiturile lui Phil Collins din perioada ’72-’75, pentru mine unele dintre cele mai frumoase ale rock-ului modern. Trebuie să recunosc că am rămas uimit. La cât de jucăuș îl știu pe Marco, se pare că respectul enorm față de Collins l-a adus extrem de aproape de abordarea originală, mult mai aproape decât mă așteptam oricum. Nu e un lucru rău, ba chiar am închis ochii de câteva ori în timpul Supper’s Ready sau The Musical Box și mi s-a părut că îi aud pe Peter și Phil. Momente unice și speciale, Dance on a Volcano, The Steppes și Los Endos încadrând perfect trilogia magică Genesis – Firth of Fifth, The Musical Box și Supper’s Ready.
Revenindu-mi cu greu după Hackett, am făcut un scurt popas în atrium, unde Fernando Perdomo, chitaristul formației lui Dave Kerzner, împreună cu colegi ai scenei prog californiene, interpreta piese de pe albumul său instrumental inspirat în egală măsură de classic prog-ul anilor ’70 și de timpul petrecut de acesta în ultimii ani pe Cruise to the Edge.
Se apropia însă ora 19, la care în sala mică urma să înceapă Focus. Pe Thijs van Leer și ai săi îi văzusem cu câțiva ani în urmă la Night of the Prog, unde au fost printre preferații mei din ziua respectivă, așa că nu aveam de gând să-i pierd. Nu am fost singurul cu aceste gânduri, coada la intrare fiind extrem de mare. Având în vedere programul încărcat de repetiții, soundcheck-uri și concerte, sălile erau câteodată închise până la ora începerii concertului, formându-se cozi la intrare. A fost cazul și acum, mai ales că înăuntru, Mike Portnoy repeta concertul său cu invitați-surpriză, programat peste 2 zile. Cu o întârziere de 30 de minute, Thijs, Pierre, Menno și Udo s-au lansat în amestecul lor fermecător de fusion, hard rock și prog. A fost un mare privilegiu să îi văd îndeaproape pe Pierre van der Linden și pe marele showman Thijs van Leer, care, cu o mână pe clape și una flaut, ne-a trecut prin Sylvia, La Cathedrale de Strasbourg sau haosul dezlănțuit al lui Hocus Pocus. Și chiar dacă Menno Gotjes nu e Jan Akkerman, alura de rock star a lui Menno precum și prestația sa excelentă au făcut uitată absența gigantului fusion. Păcat că sunetul nu a fost pe măsura spectacolului, sala mică și atriumul, din păcate, având în multe rânduri o acustică necoresponuzătoare .
După o oră și jumătate de Focus (cel mai lung concert de până atunci, olandezii fiind vizibil încurajați de reacția publicului) și o cină luată pe fugă, ne-am îndreptat spre sala mare, unde urma Adrian Belew cu al său Power Trio. Împreună cu Julie Slick și Jordan Perlson, Adrian și al său Parker Fly ne-au trecut prin repertoriul său solo cu b, e sau Beat Box Guitar, dar și King Crimson-ul optzecist. Three of a Perfect Pair sau Frame by Frame nu au fost singurele momente deosebite, dar au făcut din concertul acestui extraordinar chitarist unul dintre preferatele mele ale acestei prime zi de pe vas. O mențiune specială pentru Julie Slick, absolut impresionantă la bas.
Seara însă era departe de a se fi terminat. Am trecut întâi prin atrium, unde am zăbovit preț de câteva melodii să îi ascultăm pe cei de la Enchant, formația actualului vocalist Spock’s Beard, Ted Leonard, fiind o preferată de-a mea în anii ’90. Am mers însă mai departe spre punte, pe scena din jurul piscinei cântând de ceva vreme actuala formulă a celor de la Soft Machine. Formație etalon a scenei psych și prog a anilor ’60 – ’70, cu membri precum Kevin Ayers, Robert Wyatt, Daevid Allen sau Allan Holdsworth, actuala componența a formației a trecut printr-un setlist aniversar de 50 de ani de existență. Piese clasice șaptezeciste precum Gesolreut, Tarabos sau Sideburn au fost amestecate cu unele mai recente precum The Relegation of Pluto, iar John Marshall și Roy Babbington au dovedit că, și la aproape 80 ani, nu și-au pierdut deloc măiestria în ale jazz rock-ului. Alături de aceștia, mai tinerii John Etheridge și Theo Travis au trecut cu ușurință prin aranjamentele complexe marca Soft Machine.
Ajunși aproape de miezul nopții, aveam un ultim concert de bifat în această primă zi, cel al supergrupului The Sea Within din sala mare de spectacole. Cele 700 de locuri au fost umplute repede de către fani, iar Casey, Roine, Jonas, Tom și Marco ne-au încântat timp de o oră cu majoritatea pieselor de pe albumul de debut. I-am văzut și mi-au plăcut foarte mult și la Night of the Prog în 2018, la prima și unica până atunci apariție live, m-am bucurat să îi revăd și la capătul acestei lungi zile. E genul de formație care trăiește din reacția publicului și atmosferă, astfel că aș fi preferat să îi văd în picioare și în aer liber la debutul lor pe vas, dar am recuperat în ziua a patra, concertul de pe punte The Sea Within fiind cel de final al Cruise to the Edge 2019. Am remarcat, pe lângă superbele Denise și Broken Cord, maturizarea lui Casey ca artist și front man, precum și extraordinara prestație a lui Marco Minnemann, la puține ore după ce ne încântase cu Steve Hackett. Ce muzicieni!
Se făcuse ora două, văzusem în acea zi 7 concerte integral și încă 4 parțial, fusul orar încă îmi dădea de furcă, astfel că am ajuns în cameră extenuat și am dormit dus până la 7 dimineața. Colegii mei de cabină au mai prins niște jam session-uri din seria Late Night Prog, pasagerii de pe vas organizându-se online din timp în formații care interpretau cover-uri prog. Distracția a continuat până în jurul orei 5, iar unele melodii au beneficiat inclusiv de implicarea spontană a unora dintre muzicienii de pe vas. Urma însă o dimineață în care vasul ancora în Key West, iar concertele începeau de la prânz încolo, astfel că, după 5 ore de somn, eu unul mă simțeam pregătit să continui nebunia.
Comentarii recente