Iată-ne ajunși și la ultima zi de muzică pe vas. Revenindu-mi cu greu după ziua precedentă, m-am decis să dorm ceva mai mult, mai ales că era o zi pe care o petreceam în întregime pe mare, în drum înapoi spre Tampa. În programul zilei, care ne-a fost lăsat în cabină în seara precedentă, se strecurase un al treilea concert Brand X în sala mică, pentru a compensa fiasco-ul primei lor reprezentații.
Am reușit să mă trezesc totuși la timp pentru a lua micul dejun și a fi în sala mică la 9:30, pentru un Music Clinic al celor de la Marbin. A fost o oră extrem de interesantă și interactivă, cu Dani Rabin arătându-ne că nu are doar talent de povestitor, ci și o latură didactică extrem de bine pusă la punct. Am avut parte de teorie și practică cu privire la măsuri, ritm, Konnakol, ton, coloratură, solistică, improvizație și multe altele. Totul într-un limbaj accesibil, cu multe exemple și o energie debordantă. S-a stat chiar “peste program”, notabil având în vedere că cei doi urmau să aibă următorul lor eveniment la 10:30.
Întorși în atrium, am prins ultimele 3-4 melodii ale show-ului acustic al duetului Fern & Celli. Fernando Perdomo și Ruth Celli improvizau pe loc la chitară respectiv violoncel, o experiență interesantă, dinamică, plină de coloraturi muzicale diverse.
Ajunși din nou pe punte, regretam puțin faptul că nu m-am înscris, pentru o taxă adițională de 35 de dolari, la brunch-ul de adio, cu “unlimited champagne” și Marbin pe post de trubaduri gipsy jazz. Alcoolul și durata evenimentului m-ar fi scos însă cel mai probabil din joc pentru Baraka și prima parte a concertului lui Jordan Rudess, așa că am lăsat altora plăcerea. Cu introducerea formației făcută de o fermecătoare conațională în kimono, japonezii de la Baraka, purtați din spate de vântul puternic de afară, ne-au oferit o prestație mult mai dinamică decât cel din noaptea precedentă. Issei Takami a alternat între solistici de chitară jazz și rock, fiind veriga de legătură între abordarea mai înspre jazz a basistului Shin Ichikawa și cea de rock a bateristului Max Hiraishi.
După vreo oră de Baraka, ne apropiam de ora de începere a concertului Jordan Rudess, așa că ne-am îndreptat spre sala mare din interior. Nu am văzut From Bach to Rock, dar îmi imaginez că o mare parte din acel spectacol s-a suprapus cu ce ne-a prezentat Jordan în această ultimă zi de pe vas. De la descoperirea pasiunii pentru pian și muzica clasică, trecând apoi prin orgă și descoperirea rock-ului progresiv, consacrarea ca muzician, Liquid Tension Experiment, Dream Theater și finalmente cariera sa ca dezvoltator de aplicații mobile de instrumente muzicale. 70 de minute care au trecut în zbor, cu Bach, un medley prog, un medley Dream Theater, nelipsita solistică folosind un iPad și un The Dance of Eternity cu publicul bătând ritmul și Jordan improvizând peste. Virtuozitate, spectacol și multă modestie.
După Jordan, am mai prins ultimele momente ale sesiunilor foto cu Haken și Steve Hackett, impresionat de răbdarea cu care aceștia au mai schimbat câteva vorbe și au făcut poze cu noi, după ce făcuseră asta cu zeci de alți fani, timp de mai bine de o oră.
Înapoi pe punte, era timpul să ne pregătim de al doilea concert David Cross Band. Vântul se întețise și mai mult, foile cu versuri și partituri zburau de colo-colo, iar David Jackon era și mai morocănos decât ultima oară când îl văzusem. Au reușit totuși un concert foarte bun, cu un setlist identic cu cel din sala mică, cu două excepții. Prima dintre ele: Theme One a celor de la Van der Graaf Generator, alt evergreen prog extrem de gustat de către publicul de pe vas.
Iar a doua, înlocuind Exiles, superba Starless a celor de la King Crimson, în opinia autorului cea mai valoroasă piesă prog a tuturor timpurilor. După Starless, a urmat, cum altfel, 21st Century Schizoid Man, care a încheiat într-o notă extrem de pozitivă concertul formației.
De la un fost membru King Crimson la altul, am ajuns în sala mare din interior pentru al doilea concert al lui Adrian Belew cu al său Power Trio. Păreau că au trecut secole, nu doar 3 zile, de când îi văzusem ultima oară. Am reascultat cu plăcere Three of a Perfect Pair și al treilea Frame by Frame al ultimilor zile, dar am avut și aici ușoare modificări în setlist, și anume Thela Hun Ginjeet, această mare piesă a Crimsonului optzecist. Julie a fost parcă și mai bună decât cu trei zile în urmă, Ade jucăuș ca întotdeauna, iar Jordan Perlson, înlocuitorul temporar al lui Tobias Ralph, a stârnit pe final admirația meastrului cu dinamismul său.
În mare parte, ultima zi a fost dedicată unor evenimente de tipul “dacă doriți să revedeți”. Am dorit astfel să îi văd a doua oară și pe cei de la Gazpacho, de data aceasta în sala mică, încă o dată neîncăpătoare. A fost parcă și mai bine decât pe punte, atmosfera mai intimă ajutând muzica cvintetului norvegian. Am prins ambele părți din The Walk, înainte de mă deplasa din nou înspre punte, unde evenimentul special marca Mike Portnoy stătea să înceapă.
Început cu o întârziere de aproape o oră și afectat de toate problemele tehnice pe care vi le puteți imagina, evenimentul special pregătit în secret de către Mike Portnoy avea toate șansele să fie un eșec. Vă mai amintiți cum în episodul al doilea v-am spus că Dave LaRue și Steve Morse se îmbarcaseră pe vas? Cu lineup-ul Flying Colors prezent în întregime, nu a fost o mare surpriză când Mike i-a invitat pe cei doi pe scenă, alături de Neal și Casey.
Setlistul Flying Colors a fost din păcate mult prea scurt și parțial umbrit de lipsa repetițiilor și probleme de sunet. 4 melodii, sub 30 de minute, cu ultimele două (Fool in my Heart și excelenta Mask Machine) sunând așa cum trebuie.
Ușoara dezamăgire a fost însă de scurtă durată, Mike promițând la finalul mini-concertului că Flying Colors vor scoate în decursul anului un nou album (excelentul Third Degree) și vor fi headliners pe Cruise to the Edge 2020, cu două showuri în sala mare din interior. Ce urma însă în această seară?
De Flying Colors fusesem atât de sigur încât îmi pregătisem de acasă tricoul cu ei și umblasem toată ziua cu el pe mine. Pentru a întregi Transatlantic lipsea însă Pete, pentru Liquid Tension un John și un Tony, iar pentru Dream Theater doi John. O dată ce Steve, Casey și Dave au părăsit scena, iar Mike i-a transmis lui Neal că el va rămâne, lucrurile deveniseră pentru toată lumea destul de clare. Au apărut, pe rând, Roine Stolt, Ted Leonard, Bill Hubauer și, în locul lui Pete Trewavas, Randy George. Aveam astfel pe scenă un Transatlantic ușor modificat, cu adiere de Spock’s Beard și parfum de The Neal Morse Band. Senzația de moment irepetabil, avută și în seara precedentă cu Haken, începea din nou să prindă contur. Ce au cântat în cele treizeci și ceva de minute ale prestației lor? O singură melodie, evident -doar vorbim de Transatlantic. Una pe care nu au mai cântat-o din 2001: medley-ul Suite Charlotte Pike / Abbey Road, în care părțile melodiei cu influențe Beatles de pe Bridge Across Forever sunt întrețesute cu medley-ul părții a doua a albumului lansat în urmă cu 50 de ani de Fab Four.
Cum în 2001 nu puteam decât să visez să văd o minune precum Transatlantic live, a fost un moment extrem de emoționant pentru mine, amplificat și de faptul că medley-ul Abbey Road mă atinge cum puține opere de artă au făcut-o vreodată. Nu au mai contat nici micile desinconizări, nici problemele tehnice din nou prezente: am râs, am plâns, am aplaudat, m-am bucurat alături de toată lumea. Am făcut, atipic pentru mine, până și un live pe Facebook, pentru posteritate, gândindu-mă ce noroc am că sunt aici, în mijlocul mării, la zeci de ani și mii de kilometri de niște băieți nebuni din Liverpool, care schimbau cu muzica lor lumea pentru totdeauna.
A trecut momentul Transatlantic, și Mike nu părea că vrea să își ia adio de la public. L-a invitat în scenă pe Eric Gillette, extraordinarul chitarist al The Neal Morse Band. Apoi, pe un prieten cu care se știa de 25 de ani, însă nu cântasera împreună de 9! Ați ghicit, a apărut și Jordan. Și Conner Green, basistul Haken. Lumea deja fremăta, toți bănuiam ce urmează. După un soundcheck impromptu, care a părut că durează o veșnicie, cei patru s-au lansat în frânturi din The Dance of Eternity. Apoi din Met 1. Apoi din Erotomania. Instrumedley! Aș putea să scriu multe despre de ce Eric nu e JP sau Conner nu e Myung. În schimb, o să îi rog pe fanii actuali Dream Theater să mă ierte pentru ceea ce urmează să spun. Îi ascult pe băieți de când a apărut Images and Words. Met 2 a fost primul meu concert live “în afară”. Putem vorbi sute de ore despre cine bate mai bine, despre Kevin versus Jordan sau mai știu eu ce. Pentru mine însă, Portnoy rămâne sufletul și inima primilor 25 de ani de Dream Theater. Corpul poate face multe, creierul de asemenea, dar Mike are acel ceva, dincolo de tehnică, virtuozitate sau compoziție, și acel ceva l-am văzut și la Shattered Fortress și la Instrumedley-ul din acea seară. Și pentru acel ceva, cât și pentru entuziasmul de curator, de agregator de pasiuni, de prim-influencer al progului actual, el reprezintă pentru mine esența Dream Theater.
Momentul Jordan/Mike o dată finalizat, Portnoy i-a reunit pe toți protagoniștii ultimelor 90 de minute pe scenă. Și eu care credeam că surprizele celor de la Haken din seara precedentă nu puteau fi bătute…
Am mai adăugat astfel un “așa ceva nu se poate” în tolbă și am luat o scurtă pauză. Mi-am dat seamă că, din cauza întârzierilor, nu prea mai prind loc la Riverside în sala mare. Cum și sala mică era plină la concertul lui John Lodge, am trecut pe la bufet, apoi pe la bar și am rămas în atrium, așteptând al doilea concert al celor de la Frost*. Setlist identic cu cel din urmă cu două zile, sunet extrem de slab, dar am putut să mă apropii extrem de mult de trupă, așa că m-am bucurat din nou de Hyperventilate, Heartstrings și Experiments in Mass Appeal.
Nu am stat până la sfârșit, deoarece pe punte se pregăteau italenii de la PFM. După progul japonez, iată încă o premieră pentru mine: prima formație de italoprog văzută live, și asta la opt mii de kilometri distanță de noi. Colegii mei de zbor înspre Tampa au balansat, ca multe alte formații de pe vas, melodii de pe cel mai recent album al lor, Emotional Tattoos, cu piese clasice ale PFM-ului șaptezecist. Am avut astfel parte atât de Quartiere Generale, cât și de La luna nuova sau Harlequin. Toate sub bagheta de dirijor a lui Franz Di Cioccio, membrul-fondator Premiata Forneria dirijându-și abil, din scaunul de baterist, colegii mai tineri de pe scenă.
Întârzierile fiind la ordinea zilei, după vreo 40 minute de PFM, am mers în sala mare, pentru a prinde totuși ceva din showul organizatorilor Cruise to the Edge, headlinerii Yes. Sala arhiplină, nu am mai prins loc decât în picioare, în spate de tot. Dezamăgit și de vizibilitate și de setlist (Fly From Here? Nine Voices?), am plecat după vreo 20 de minute. Aveam să aflu mai târziu că au cântat tot Close to the Edge. Chiar dacă poate părea din seria vulpii și a strugurilor acri, eu am rămas cu amintirea Anderson Rabin Wakeman la Night of the Prog în 2017. Mi-ar fi plăcut totuși să văd Close to the Edge în acea seară.
După baia de mulțime din sala mare, m-am întors la bar, unde Thijs improviza, ca în fiecare seară, la pian. Am stat de povești cu lumea, am încercat să intru la Brand X (nicio șansă), apoi m-am dus să-l văd de sus pe Tony MacAlpine în atrium, așteptând aproape de punte începerea concertului The Sea Within. L-am ascultat pe Tony și formația sa preț de vreo 30 de minute, iar afară lumea stătea în vânt la un soundcheck care dura din nou extrem de mult.
O dată cu răsunarea primelor acorduri din Ashes of Dawn, am părăsit interiorul și m-am îndreptat înspre ultimul concert al Cruise to the Edge 2019. Primele cinci melodii au fost aceleași cu cele din prima zi de pe vas, atmosferă însă total diferită, în ciuda frigului și a vântului (ce bine totuși că nu am avut parte de ploi sau furtuni, ca în alți ani).
Rob Towsend, pe vas cu Steve Hackett, a repetat solo-ul său din Ashes of Dawn, iar pe Casey și Roine nici nu se vedea că, în urmă cu puține ore, avuseseră alt concert. Jonas a fost “ceas”, ca de obicei, iar Tom Brislin, cu artificiile sale de la clape, părea singurul neafectat de vreme. Marco a sărit peste solo-ul de baterie, integrat data trecută atât de frumos în Goodbye, eram însă convins că va recupera.
După Denise, a urmat o ultimă surpriză a acestui Cruise to the Edge: The Hiding of Truth, cu Jordan Rudess la clape împreună cu Tom Brislin. Un sentiment de camaraderie plutea în aer – toată lumea făcea parte dintr-o mare familie prog.
A venit și solo-ul lui Marco, la fel ca la Night of the Prog în 2018, înainte de An Eye for an Eye for an Eye. A venit și Broken Cord, superba melodie de aproape 15 minute, o codă perfectă a acestor zile magice de pe vas. Iar Jonas ne-a arătat pe final ce carieră ar fi putut urma dacă nu ajungea unul dintr cei mai buni basiști de prog contemporani:
Plin de amintiri pentru o viață, am mers o ultimă dată la bar, unde am mai stat vreo oră și am cântat împreună cu alți pasageri, acompaniați de o demnă urmașă a lui Tony Banks, Ripples, Carpet Crawlers sau One For The Vine. One big happy prog family.
Patru ore de somn mai târziu, trezirea, mic dejun, debarcare, apoi, după câteva ore de plimbare în Tampa, refacerea drumului, cu Haken întorcându-se acasă și eu ajungând în Timișoara 24 de ore mai târziu, obosit, dar extrem de fericit.
Trăgând linie acum, un an mai târziu, pot spune că efortul a meritat. Sigur, ca la orice experiență premium, raportul preț/calitate e total nejustificat și pare prohibitiv. De asemenea, sunt multe aspecte organizatorice perfectibile, mai ales luând în considerare bugetul: sunetul, gestionarea întârzierilor, repartiția sălilor, etc. Pentru un fan al acestei muzici însă, gradul de exaltare continuă atins în decursul tuturor acestor zile a fost ceva nemaiîntâlnit, și asta a făcut din toată experiența Cruise to the Edge 2019 una de neprețuit.
Comentarii recente