Dimineața zilei cu numărul 3 de pe vas ne-a găsit îndreptându-ne înspre Key West, astfel că, după un mic dejun bogat, am profitat de faptul că primele concerte începeau abia în jurul prânzului și am petrecut 3-4 ore în micuța insuliță din Florida Keys, unde se află punctul cel mai sudic al SUA.
Am vizitat casa lui Hemingway și cea a lui Tennessee Williams, am gustat o felie de Key Lime Pie și ne-am întors la timp pentru In Continuum, care se pregăteau pe punte pentru primul concert al zilei. De remarcat eficiența cu care am părăsit vasul și ne-am întors, totul făcându-se în câteva secunde, nefiind nevoie decât de cardul de acces în cameră.
Concertul In Continuum, pe care l-am vizionat cu Adrian Belew în dreapta mea, nu m-a dat pe spate, albumul de debut al foștilor membri Sound of Contact virând adeseori prea mult înspre pop pentru gusturile mele. Am apreciat însă prezența, din nou, a neobositului Marco Minnemann la baterie, care împreună cu foștii colegi ai lui Simon Collins (fiul lui Phil Collins – vedeți cum se leagă totul în prog și pe Cruise to the Edge?), a trecut prin prima parte a Acceleration Theory. Au fost pe scenă nu doar Randy McStine, Dave Kerzner, Matt Dorsey și Marco, ci și Fern, Celi, Jon Davison, Joe Denizon și alți membri ai familiei In Continuum.
În sala mică din interiorul vasului urma însă, de la ora 1, cel de-al doilea concert Focus. Impresionat de trupă cu o seară în urmă, am părăsit science fiction-ul celor de la In Continuum pentru încă aproape 60 de minute cu Thijs, Menno, Pierre și Udo.
Nu mi-a părut rău, am apucat să mai ascult încă o dată Hocus Pocus, apoi m-am îndreptat preț de câteva minute înspre sala mare, unde Pendragon, după concertul nocturn al primei zile, aveau și ei a doua și ultima lor apariție.
Alt setlist aniversar, de data aceasta de 40 de ani de carieră, altă formație după care nu mă prea omor, neo-prog-ul lor, cu toată competența unor Nick Barrett sau Clive Nolan, lăsându-mă de multe ori rece. Văzut, ascultat, plăcut cât de cât, dar îmi intrasem deja în ritm, știam toate scurtăturile, așa că am revenit pe punte, unde am avut parte de un peisaj superb, cu vasul nostru lăsând în urmă Key West.
Între timp însă, The Neal Morse Band se pregăteau de unicul lor concert de pe vas, continuarea poveștii The Great Adventure începută la Pre-Party. Au fost din nou 90 de minute deosebite cu Neal, Mike, Bill, Eric și Randy, singurul meu regret fiind că am avut parte încă o dată de The Great Medley, cântat după finalul discului cu numărul 2 din The Great Adventure. Spun acest lucru nu doar pentru că aș fi vrut să mă bucur de cât mai multe alte melodii, de exemplu de pe The Similitude of a Dream, ci și pentru că melodia de final de pe ultimul lor album, A Love That Never Dies, una dintre cele mai emoționante melodii pe care le-am auzit vreodată, merita să închidă apoteotic acest concert. N-a fost să fie, și după ce majoritatea publicului, cu lacrimi în ochi, și-a revenit, a urmat medley-ul retrospectiv al carierei fostul vocalist Spock’s Beard.
După acest concert, aveam nevoie de o pauză, și, cum nu se întâmpla mare lucru timp de aproape o oră, ne-am dus să mâncăm – pe Cruise to the Edge, pauzele de acest gen sunt rare, așa că trebuia profitat la maxim. Cu forțe proaspete, am mai fost la o ședință foto, cu The Neal Morse Band, Jordan Ruddess și Riverside printre alții, prilej pentru noi de a ne exprima admirația, într-o discuție scurtă, față de concertul pe care tocmai l-am văzut.
Reveniți în sala mică, am mai prins o jumătate de set al celor de la Soft Machine, înainte de a ne îndrepta din nou înspre punte, pentru Frost*. Am rămas extrem de plăcut impresionat de Jem Godfrey, John Mitchell și Nick D’Virgilio, fostul tobar și vocalist Spock’s Beard înlocuindu-l magistral pe Craig Blundell. Cu melodii de pe toate cele trei albume, cu John Mitchell grozav ca de obicei, a fost un concert care a prins extrem de bine la public. Am încercat să îi mai văd o dată în zilele următoare, însă din păcate, am prins doar parțial concertul al doilea în atrium, cu o acustică îngrozitoare și desfășurat în paralel cu alte nume mari. Oricum rămân cu amintirea unor excelente Black Light Machine și Milliontown și a unor John și Nick dezlănțuiți.
Înainte de a merge la următorul concert, ne-a bătut gândul să încercăm să intrăm la a doua apariție live a lui Steve Hackett. Spun încercăm, deoarece pentru formațiile considerate headliners (Yes, Steve Hackett și Jordan Rudess), fiecare pasager putea participa o singură dată, pentru restul concertelor accesul fiind liber. Cum am aflat mai târziu, regula nu era chiar bătută în cuie: în ultima parte a concertelor celor menționați, era permis accesul “intrușilor” în partea din spate a teatrului, dacă sala nu era arhiplină. Nu l-am mai văzut însă a doua oară pe Marco bătând cu Steve, pentru că în sala mică se pregăteau David Cross Band, o formație ce îl reunea pe fostul violonist King Crimson cu saxofonistul Van der Graaf Generator, David Jackson.
Cum o pană de motor, pe care nu o s-o uit prea repede, mă făcuse să îi ratez pe cei doi în 2017 la Night of the Prog, am recuperat pe vas. În timp ce etern ursuzul (la modul simpatic) Jackson bombănea constant vizavi de prima lui experiență concertistică pe un vas în mișcare, Cross și restul ne-au trecut prin câteva dintre frumoasele melodii de pe ultimul său material solo, precum Sign of the Crow sau The Pool, accompaniați de fostul memru Van der Graaf la flaut sau saxofoane. Pe final, a venit și rândul melodiilor King Crimson, Exiles și 21st Century Schizoid Man, cu toată formația, inclusiv Jackson, dezlănțuiți, momente extrem de gustate de public. A fost primul Schizoid de pe vas; aveau să mai urmeze și altele.
În paralel cu David Cross, pe scena în aer liber de pe punte cântau Spock’s Beard. Deoarece concertul Davd Cross Band s-a terminat cu 15 minute înainte ca în sala mare să înceapă Haken, am ales să fac coadă la intrare la britanici, pentru a fi sigur că prind loc. O decizie proastă, concertul Haken întârziind aproape o oră, timp în care aș fi putut să mă bucur măcar de ultima parte a setlist-ului celor de la Spock’s. O oră de așteptare care m-a făcut să ratez nu doar Spock’s Beard, ci și Marbin în atrium și Magic Pie în sala mică. Pe viitor, ar fi util un sistem de informare în cazul unor astfel de evenimente neprevăzute, sugestie pe care am făcut-o deja organizatorilor.
Neștiind pe atunci că în următorul an urma să îi mai văd de patru ori pe Haken, concertul odată început, am uitat de așteptare și m-am bucurat să văd live pentru prima oară piesele de pe Vector. Cum al doilea concert de pe vas al britanicilor se anunța a fi unul cu totul special, am bănuit că setlisturile vor fi total diferite, așa că nu regret prezența în sala mare din acea seară. Singurul element ușor deranjant a fost faptul că melodii precum The Good Doctor, Nil By Mouth sau Puzzle Box sunt destul de dificil de apreciat stând pe scaun într-o sală de teatru. Încă o formație, la fel ca The Sea Within, care trebuia să aibă ambele concerte în aer liber, cu publicul în picioare. Constrângerile condensării programului, întârzierea mare și publicul din sală au făcut din acest prim concert Haken de pe vas unul semi-reușit, de care eu însă m-am bucurat.
Ajuns afară pe punte, am prins aproape în întregime extraordinara prestație a celor de la District 97, formația despre care marele Bill Bruford are numai cuvinte de laudă. Trupa lui Jonathan Schang ne-a purtat, cu sunetul lor eclectic, nu doar prin melodii de pe primele albume, ci și prin unele încă neapărute la vremea respectivă, precum Ghost Girl sau Sheep. Iar Leslie Hunt ne-a fermecat nu doar cu mișcările ei de dans prog, unele care aminteau mai degrabă de Elaine din Seinfeld, ci și cu liniile vocale la fel de neconvenționale.
La fel ca în cazul Marbin, succesul avut de District 97 pe vas a arătat că publicul amator de classic prog poate gusta și “noul val”. M-aș bucura ca, pe viitor, să fie mai multe formații tinere pe vas, pentru a asigura continuitatea genului și în cadrul unor astfel de evenimente.
Revenind însă la seara zilei cu numărul 3 de pe vas, după terminarea concertului District 97, se făcuse din nou aproape miezul nopții și urma ultimul concert al zilei – Enchant în sala mare. Am intrat din nou înăuntru (se făcuse oricum între timp destul de frig) și, după o scurtă vizită la bar, m-am pus să aștept începerea concertului. Am stat din nou aproape o oră, de data aceasta fără frustrări că ratez ceva, am tras și un pui mic de somn în scaun, apoi am avut parte de o oră și jumătate de prog american nouăzecist cu Ted Leonard și compania. Below Zero și Open Eyes m-au transportat înapoi în timp, prin ’94-’95, când ascultam A Blueprint Of The World, The Light al celor de la Spock’s Beard sau As The World al lui echolyn.
Camaraderia evidentă dintre Doug Ott și Ted Leonard, vocea caldă a acestuia din urmă, precum și compozițiile plăcute, la granița dintre AOR și prog, cu ușoare elemente mai dure, au fost coda perfectă pentru ziua cu numărul trei. În drum spre cameră, am mai zăbovit la bar în atrium preț de 3-4 melodii, pentru a-i vedea pe cei de la IO Earth. Oboseala însă și-a spus din nou cuvântul și. în jurul orei 2, am mers la culcare. Urma o altă zi cu trezit dis-de-dimineață, plimbări înainte de prânz și apoi multe, multe concerte.
Comentarii recente