Saor ‘Amidst the Ruins’
Țară: Scoția
Gen: Black Metal Atmosferic/ Folk Metal
Casă de discuri: Season of Mist
Dată de lansare: 6 Februarie
Desprinși direct din peisajele încântătoare ale Scoției, Saor au urcat pe scena metal în 2013, captivând cu mixul dintre black metal atmosferic și bogatele influențe folk scoțiene-celtice. Liderul trupei, vizionarul Andy Marshall a pornit în această călătorie muzicală cu albumul Roots (2013), apoi a lansat “Aura” (2014), “Guardians” (2016), “Forgotten Paths” (2019), “Origins” (2022) și “Amidst the Ruins” (2025). Discografia Saor unește ascultătorul cu puterea naturii fragede și cu istoria ținuturilor de basm ale Scoției și îi oferă o aventură sonică prin aranjamente muzicale care pictează lacuri, munți și păduri străvechi.
Amidst the Ruins este un giuvaier pentru fanii Eluveitie, Agalloch, Moonsorrow, In the Woods… și Elderwind, și consider că are toate ingredientele pentru a te purta pe meleaguri de poveste fără să plictisească o secundă: de la vocile guturale realizate de Andy Marshall care se împletesc cu vocile diafane ce aparțin lui Nikolaus Jira și Ellei Zlotos, la instrumente de suflat, vioară, violă și violoncel care se contopesc cu zbuciumul cauzat de tobele lui Jose Garrido și Daniel Sabugal.
Dacă pe Echoes of the Ancient Land o iubesc pentru felul în care vocile celor trei se unesc împreună cu chitara pentru a se auzi cât mai departe în văzduh, pe Glen of Sorrow o ador pentru pasajul cu fluier din încheiere, The Sylvan Embrace ar putea foarte ușor să devină coloană sonoră, iar Amidst the Ruins și Rebirth au acele sonorități black metal cu pedală dublă care reprezintă porțile peste care s-a construit albumul, străjerii cetății sau pot simboliza începutul și sfârșitul aventurii. Ultimele două menționate pot fi ascultate lejer și împreună, consecutiv, fără mijlocul albumului, pentru că am impresia că se complimentează foarte bine una pe cealaltă și posedă o continuitate naturală. Oricum, un lucru e sigur, indiferent de cum alegem să ascultăm piesele, ”Amidst the Ruins” este un album epic și necesită cel puțin un drum dus și o audiție exploratorie.
Dream Theater ‘Parasomnia’
Țară: US
Gen: Metal Progresiv
Casă de discuri: Inside Out
Dată de lansare: 7 februarie
Dream Theater nu prea mai au nevoie de vreo introducere, știm deja că sunt unii dintre pionierii metalului progresiv, că au foarte multe albume bune la activ, de regulă conceptuale și că este una din trupele mele preferate all time: top 10 lejer. Una dintre noutăți este noul album lansat “Parasomnia” și noua componență: John Petrucci (chitară), John Myung (bass), Mike Portnoy (tobe) James LaBrie (voce), Jordan Rudess (clape). Cred că cel mai mare vis marca Dream Theater tocmai s-a adeverit odată cu întoarcerea lui Mike Portnoy și odată cu lansarea acestui album. Ironic, ultimul album are ca tematică somnul, mai exact parasomnia – tulburările de somn și coșmarurile. Însă tema în sine e foarte cool și cel mai probabil și pentru că are o minte extraordinară, de geek în spate, în persoana lui Mike Portnoy evident.
Albumul debutează cu In the Arms of Morpheus, un intro care pe lângă faptul că turează instrumentele și pregătește ascultătorul de călătorie, cuprinde în titlul său un personajul cel puțin interesant. Morpheus, zeul viselor, care își are originile în mitologia greacă și are diverse apariții mai recente în literatură – seria comics Sandman scrisă de Neil Gaiman, și cinematografie – adaptarea sa în serialul cu același nume, ce rulează pe platforma Netflix.
Un Morpheus care ne primește în brațele sale în această călătorie muzicală care se continuă cu una dintre preferatele mele, Night Terror. Riffurile de pe această piesă, schimbările de ritm de pe tobe, o linie melodică catchy care pune în valoarea vocea lui James LaBrie, dar și versurile, toate acestea sunt închegate cu succes în întunericul nopții și în conceptul albumului: „Mind awake, body at rest/ Drifting through sleep transitions/ Borderland state, swimming through waves/ Sensory dream condition”. Un vis senzorial este și A Broken Man, o piesă care contorsionează sunetul la propriu, apoi Dead Asleep ne adâncește și mai tare în visare. O piesă care începe cu un sunet blajin de vioară, clapele lui Rudess care presară nisip fermecat, apoi chitările lui Myung și Petrucci decid din riff în solo de chitară, dacă ascultătorului va primi un vis liniștit sau un coșmar heavy.
„Parasomnia” nu are nici măcar un track superficial, este fascinant de la un capăt la altul și are acea aromă Dream Theater pe care eu simțeam că trupa o pierduse ușor în ultima vreme. Magia a revenit, fie că vorbim de o piesă în forță, cum este Midnight Messiah, fie că vorbim de o baladă sfâșietoare precum Bend the Clock. Fetița de pe coperta albumului “Images and words” a crescut și ea și acum este bântuită de zeul somnului, așa cum putem observa pe coperta “Parasomnia”. Asemeni fetiței, soundul Dream Theater a crescut și el, s-a maturizat, line-ul s-a contorsionat și el, a suferit schimbări, iar A Change of Season s-a transformat în The Shadow Man Incident, însă modul cum ne face muzica să visăm nu s-a schimbat și pentru acest singur motiv vă invit să ascultați Dream Theater, să ascultați ”Parasomnia”.
Motorpsycho ‘Motorpsycho’
Țară: Norvegia
Gen: Rock Psihedelic/ Progresiv
Casă de discuri: Rune Grammofon
Dată de lansare: 21 februarie
Motorpsycho s-au format în 1980 drept o trupă de metal alternativ, însă au migrat într-o zonă mai progresivă odată cu lansarea albumului “Demon Box” (1993), când au început să mixeze grunge cu heavy metal și indie rock. Cu aproape 30 de materiale de studio la activ și foarte mulți muzicieni colaboratori, norvegienii de la Motorpsycho se remarcă în zona progresivă și primesc recunoaștere internațională, în special în țara natală. Până în 2020 trupa primește 14 nominalizări și câștigă 4 premii (în 1994, 1996, 1997 și 2000) la premiile Spellemannprisen (gală dedicată muzicienilor norvegieni).
Motorpsycho continuă această ascensiune, iar sunetul lor evoluează într-un progresiv și rock psihedelic, cu diferite elemente de jazz, blues și chiar stoner, care mă duc cu gândul la muzica celor de la King Gizzard & The Lizard Wizard sau a celor de la The Vintage Caravan. Ultimul lor album, care este unul self titled, incorporează toate acestea și setează un nou vibe potrivit pentru primăvară și pentru toate nuanțele ei și sentimentele pe care ni le induce. Pe Lucifer, Bringer Of Light, prima piesă de pe album, se instaurează o atmosferă astrală, în care avem parte parcă de un solo de chitară neîncetat care se mișcă în buclă timp de 10 minute.
Pe întreg materialul ce poartă numele grupului, se remarcă o atmosferă de jam session & bună dispoziție, cu piese extrem de variate: avem Laird Of Heimly în care Bent Sæther, amintește de Michael Stipe, iar intrumentalul de muzica celor de la R.E.M.; avem Stanley (Tonight’s The Night) infuzat în rock alternativ și ritmuri catchy; avem Kip Satie un tribut executat la pian adus compozitorului Erik Satie; avem Neotzar (The Second Coming) deschisă de o voce feminină superbă, în care se face trecerea de la muzică simfonică, la progresiv și în final către un jazz fusion nebun. Motorpsycho au atâtea de oferit cu noul album, este ca un rollercoaster care te ia și te ridică și te ține acolo sus mult timp până ajungi la Three Frightened Monkeys și Dead of Winter, apoi realizezi că s-a terminat și că mai vrei o tură.
Mostly Autumn ‘Seawater’
Țară: UK
Gen: Rock Progresiv, Folk/ Celtic
Casă de discuri: Mostly Autumn Records
Dată de lansare: 28 februarie
Mostly Autumn este o trupă de rock engleză care s-a format în 1995 și-a construit reputația prin turnee constante, fără a semna vreodată cu vreo mare casă de discuri. Grupul produce muzică puternic influențată de rockul progresiv al anilor 1970 și are 15 albume de studio la activ. La influențele Mostly Autumn sunt listate Pink Floyd, Camel, Renaissance și Jethro Tull, însă ultimul lor album, „Seawater” este mai modern comparativ cu materialele lansate anterior. Prin atmosfera creată, eu i-aș adăuga într-un playlist alături de Epica, Enya, Blackmore’s Night, Threshold, Ayreon, Evergrey.
Încă din primele secunde ale albumului „Seawater”, suntem învitați pe Let’s Take a Walk la o plimbare, prima oară de cântecul păsărilor, apoi de solistul Bryan Josh, și ulterior la un dans irlandez împreună cu Angela Gordon și restul trupei Mostly Autumn. Piesa este una simpluță, însă perfectă pentru a sparge gheața. Urmează preferata mea Why Do We Remember All the Rain, o baladă cu flaut, pian, solo de chitară și vocea angelică a Oliviei Sparnenn-Josh, care mi-a ajuns la inimă imediat. Aici ascultătorul nu doar că e invitat să danseze prin ploaie, dar este încurajat să trăiască în prezent, fără a rămâne blocat în poze & amintiri: „Take my hand let us dance in the rain, and remember we’re alive/ You might not get this moment again so ignite the fire inside.”
O altă piesă preferată este If Only for a Day, și aici solista Olivia mă pune la pământ cu vocea sa. Încununarea albumului „Seawater” este reprezentată de piesa cu același nume, aici vocea feminină se împletește cu clapele pianului, precum o sirenă înnotând printre alge. Instrumentalul merge lin, în linie dreaptă, însă pe parcurs vin și pleacă elemente: se revarsă solouri de chitară, de orgă, sunetul valurilor, muzica de acordeon a marinarilor și cântul sirenelor. Acestora li se adaugă un stil narativ care reîntregește conceptul mitologic al albumului, un „Seawater” care captivează ascultătorul ce se lasă purtat de muzică precum de valurile mării înspumate.
Jethro Tull ‘Curious Ruminant’
Țară: UK
Gen: Rock Progresiv, Folk Rock
Casă de discuri: Inside Out
Dată de lansare: 7 Martie
Despre Jethro Tull se pot spune foarte multe: s-a format în 1967, a incorporat în stilul său elemente de folk englezesc care ne aduce tuturor aminte de perioada medievală, Rolling Stone a scris despre formație că este: “one of the most commercially successful and eccentric progressive rock bands.”, iar multi-instrumentistul Ian Anderson, care cântă în principal la flaut și la chitară acustică, este liderul trupei care a ținut-o pe aceasta activă ani de-a rândul.
După o pauză de aproape 20 de ani, Jethro Tull ne-a încântat în ultima vreme cu trei albume foarte bune: ”The Zealot Gene” (2022), ”RökFlöte” (2023), ”Curious Ruminant” (2025). Nu vă pot spune de câte ori am avut pe repeat The Betrayal of Joshua Kynde de pe ”The Zealot Gene”, an absolute banger cu fluier, clape și solo de chitară. Acum este momentul să descoperim Curious Ruminant, cel mai nou album Jethro Tull, pe care admir enorm cât de inspirat a rămas Ian Anderson.
Curious Ruminant este fix așa cum reiese și din titlu: o călătorie pornită din curiozitate, un drum contemplativ pavat cu cele mai interesante sunete de flaut. O călătorie inspirată atât de pasajele melodice cântate anterior, de aventuri trecute, cât și de speranța unui viitor luminos. Muzica Jethro Tull nu caută să evolueze în sensul de a suna diferit, de a spune povești complet noi, ci de a atrage ascultătorii pe căi diferite, într-o perioadă medievală de poveste, unde barzii cântă și dansează pe mese, fără griji, fără constrângerea vieții cotidiene.
Despre piesele de pe „Curious Ruminant”, îmi e greu să vorbesc la modul individual, îmi place să iau albumul ca un întreg, ca o poveste, ca un album conceptual care merită ascultat cap-coadă. Însă dacă ar fi să dau câteva favorite, ar fi așa: Drink from the Same Well – extrem de înduioșătoare, mă face să mă gândesc la plaiurile mioritice și la naiul lui Gheorghe Zamfir, cam atât de bun e Ian Anderson la flaut. Curious Ruminant – o melodie mai heavy, care combină extraodinar de bine fluierul cu chitara și tobele, la care se adaugă întrebările filosofice pe care și le pune Ian Anderson: ”Asking: why am I here? Answering: why am I anywhere?/ Orbiting construct of Jung and Freud Psycho-dreaming asteroid/ Faced with big questions, toss and turn/ Unfit to frolic, unconcerned”. Și, în final, alte două melodii preferate care mixează trilurile de fluier cu un stil antrenant și narativ: The Tipu House și Puppet and the Puppet Master.
Lacrimosa ‘Lament’
Țară: Germania
Gen: Gothic Metal
Casă de discuri: Hall of Sermon
Dată de lansare: 7 Martie
Recunosc că în perioada în care erau super populare trupele de simfonic metal precum Nightwish și Within Temptation, dar și formațiile de gothic metal precum Theatre of Tragedy și Lacrimosa, eu eram prea absorbită de primul stil ca să mai acord atenție și celuilalt. Ușor-ușor orizonturile mi s-au lărgit, am ajuns mai târziu la Paradise Lost și Draconian, iar acum Lacrimosa tronează în playlistul meu, aducând acel vibe de Nosferatu.
Lacrimosa este o trupă elvețiană de gothic metal, formată din compozitorul german Tilo Wolff, și Finn Anne Nurmi. Stilul lor îmbină rock gotic și heavy metal cu vioară, trompetă și instrumente specifice muzicii clasice, iar versurile pieselor sunt exclusiv în germană. Discografia Lacrimosa cuprinde 15 materiale de studio care explorează adesea subiecte precum singurătatea, deznădejdia, natura iluzorie a iubirii și a morții („Angst”, „Einsamkeit”, „Satura” și „Inferno”), mitologia greacă (”Stille”, 1997), în care colaborează cu London Symphony Orchestra („Elodia”, 1999) sau comemorează muzicieni precum David Bowie și Prince (”Testimonium”, 2017).
”Lament”, cel mai recent material din discografia Lacrimosa, vorbește despre fragilitate, dragoste și tumultul vieții și asta se aude și în elementele subtile folosite în muzica lor, unde la fiecare pas, mai puțin înseamnă mai mult. Puțin a capella în deschidere, câteva note de pian & orgă mai încolo, chitară și tobe bine plasate. Totul e un dans gotic când simfonic, când industrial sau punk în care vocile lui Till și Finn ne cheamă, iar reginele nopții precum Lament, Du bist alles was ich will, Avalon, Dark is this Night și Punk & Pomerol ne fac să rămânem la bal.
Alte lansări despre care nu am mai apucat să scriu, dar care merită menționate sunt: Steven Wilson – ”The Overview”, Fungus – „La Morte del Sole”, Everon – ”Shells” și Sometime in February – ”Where mountains hide”.
Comentarii recente