Albumele lunii ianuarie 2025

Țară: UK
Gen: Dark/Rock Progresiv
Casă de discuri: Music in Stone
Dată de lansare: 16 ianuarie

N-am mai ascultat Antimatter de la lansarea ”A Profusion of Thought” în 2022, însă această trupă are talentul să mă sensibilizeze până la măduvă. Iar de data aceasta reușește să surprindă cu un material complex cuprins din melodii nelansate, versiuni alternative, înregistrări live, remixuri și piese noi. Angelic, și Carve it in sunt preferatele mele.

Pe Carve it in stilul melancolic & alternativ amintesc de formații precum Placebo și Muse, iar falsetto-ul lui Mick Moss de cel al lui Matt Bellamy. Vocea solistului Antimatter este foarte versatilă și dacă pe unele piese se joacă cu înaltele, pe altele coboară grav în stilul timbrului lui Sivert Høyem (Madrugada), Nick Holmes (Paradise Lost) sau lui Aaron Stainthorpe (My Dying Bride).

Angelic mă paralizează, o conexiune cu melodia se produce treptat, din ce în ce mai intens pe măsură ce se adaugă elemente noi: fundalul metalic, vioara tânguitoare a lui David Hall, versurile:

Angel cried last night
It was something in her dreams
Carving pictures on her bedroom wall
She wonders what it means
But gets by inside by saying it’s not real
There’s no reason to confuse myself
No matter what it seems

vocea sensibilă a lui Mick Moss & vibratoul tremolo pe care îl folosește obsesiv, vocea angelică a lui Jenny O’Connor. Toate se contopesc și mă bagă într-o puternică transă, din care Antimatter își propune să nu mă scoată prea curând. Mă ține acolo cu piese precum Play with Fire, Monochrome (acoustic) și Redshift (Remix).

Am I in Trouble? Spectrum

Țară: US
Gen: Rock Progresiv/ Black Metal
Casă de discuri: Independent
Dată de lansare: 3 ianuarie

Dacă ai intrat pe acest articol și te aștepți să dai peste un hidden gem extraordinar, ei bine, asta e șansa ta. Trupa din New Jersey, Am I in Trouble, adoptă un stil eclectic și experimental, cu treceri bruște de la rock progresiv la black metal. Și ce este și mai surprinzător, este un one-man band, în persoana lui Steve Weiner, care s-a înconjurat numai de artiști potriviți pentru crearea albumului de debut, „Spectrum”. Ember Belladonna (flaut), Jonathan Hernandez (hardcore vocals), Paul Shryock (chitară solo) și Alex Loach (high harsh vocals) pot fi ascultați și savurați pe acest material.

Albumul „Spectrum” incorporează foarte multe influențe, elemente, un amalgam de emoții și mai ales culori, atât la propriu, cât și la figurat, pentru că fiecare piesă în parte este denumită după o culoare: Yellow, White, Pink, Red, Blue, Black și Green. Un spectru de culori care impresionează prin versatilitate, trecem de la introul Yellow și preferata mea, piesa White, ce beneficiază de flautul suav al lui Ember Belladonna, balade care cochetează subtil cu black metalul.

Trecem prin Pink, Red, Blue care pe lângă paleta brutală plină de riffuri furtunoase și voci aspre, se strecoară și note de claviatură sensibilă, shreding & solo de chitară, corzi unplugged. Plasate strategic ca într-o pădure stearpă, arsă până la cărbune, în care vegetația și fauna începe ușor-ușor să-și facă simțită prezența. Și ajungem la Black, de departe cea mai reprezentativă denumire, este în opinie mea cea mai întunecată piesă, care traversează valea black metalului de cele mai multe ori și care culminează cu vocea răvășitoare a lui Alex Loach. O adevărată bijuterie muzicală ce mi-aș fi dorit să nu se termine așa de brusc după 6:47 minute. Green conclude totul într-o notă cuminte cu flaut. Minunat album, excelent proiect, genul de proiect pe care mi-aș dori să-l văd concretizat live la Dark Bombastic Evening.

Revel in Void ‘The Painting’

Alt proiect eclectic interesant care mi-a atras atenția este Revel in Void, format în 2013 din Christian Casaccia (Vocals), Daniel Dickmann (Drums) și Marcel Schiborr (Guitars, Bass, Keyboards). Nemții abordează un dark metal experimental, pe care auzim și progresiv, și voce de power, și doom, dar și un aer gothic dat de clapele stil Nosferatu și de tematica versurilor. Discografia lor cuprinde Those He Hates He Loves Most (2014), pe care recunosc, nu am avut onoarea să îl ascult încă, și „The Painting”, cel mai recent album lansat, care mi-a atras atenția în primul rând prin artwork-ul foarte inspirat, o pictură întunecată ce înfățișează portretul unui bărbat tropit cu sânge pe față.

Coperta albumului este sugestivă și se integrează extrem de bine în acest concept oscar wildesc, al portretului vrăjit care spune o poveste: totul de la privire, la modul cum este îmbrăcat bărbatul și felul cum îi stă părul compun acest puzzle pe care ascultătorul încearcă să îl pună cap la cap pentru a aflat deznodământul. Grotesque Framework. pune lucrurile în mișcare încă de la primele acorduri de chitară și pedală dublă plasată undeva în surdină, apoi preferata mea, Queen On The Hill. pune lucrurile în perspectivă și aflăm că toată această poveste se învârte în jurul unei siluete feminine, de o frumusețe eternă, blestemată asemeni lui Dorian Grey:

Approaching., este o altă piesă care-mi place enorm, pune cel mai bine în evidență vocea lui Christian Casaccia și mă face să mă gândesc la James LaBrie pe baladele semnate de Dream Theater. Foarte versatil, pe Father, Father Of Mine. îl auzim într-un registru Snowy Shaw, Therion era, dansând printre influențe orientale și solo-uri de chitară. The Painting, piesa care dă și numele albumului, ne încântă cu o simfonie de note la pian, acel pian care a fost și un motiv pe întreg materialul, camera pianului a fost și ea amintită în versuri și am fost adesea invitați să pășim în ea, cu această ocazie am și făcut-o. Pășiți fără grijă în această cameră muzicală a celor de la Revel in Void și nu veți fi dezamăgiți. Invitația se află în mâinile voastre acum.

Cu The Halo Effect am făcut cunoștință anul trecut într-una din zilele de Rockstadt Extreme Fest în care i-am remarcat pentru prezența scenică fenomenală, însă recunosc că din punct de vedere muzical nu au făcut click decât în momentul în care mi-a apărut în playlist pe yt piesa March of the Unheard. The Halo Effect a fost format recent, în 2019 de Niclas Engelin după plecare sa din In Flames. Influențele puternice ale chitaristului, cât și a celorlalți muzicieni, toți foști membri In Flames pot fi observate clar în soundul The Halo Effect, la fel cum se regăsesc și influențele Dark Tranquility aduse de Mikael Stanne, vocalistul trupei.

Discografia The Halo Effect cuprinde două materiale de studio: Days of the Lost (2022) și ultimul lansat March of the Unheard (2025). Dacă cu Days of the Lost suedezii abia ce și-au făcut încălzirea, March of the Unheard include atât experiența muzicală acumulată de membrii trupei de-a lungul timpului, cât și un suflu nou care constă în modul ingenios din a îmbina elementele tradiționale ale melodic death metalului: o armonie voce dură cu voce clean, riff-uri care se lovesc și o secțiune ritmică care te face să-ți dorești să dai din cap ca și cum nu ai avea nicio grijă pe lume (nici măcar cea a durerilor de gât).

March of the Unheard, Cruel Perception și What we become sunt genul de melodii pe care faci headbang și să-ți miști tot corpul în același timp, asta îmi place enorm la soundul lor, este foarte catchy și dansant. Există o mică suită între This Curse of Silence și Coda care dă sentimentul de continuitate și măreție albumului, făcându-l un album de concept în viziunea mea. Teoria haosului abordată în versuri acționează ca un liant pentru tot, iar piesa mea preferată, Between Directions acționează ca un pansament aplicat haosului, ca o baladă death metal care vindecă:

It all feels like I am falling
Blindly backwards into nothingness below
Always altered by emotion
We’re going nowhere
No direction for me

Harakiri for the Sky ‘Scorched Earth’

Coincidență sau nu, tot la black metal ajungem, post black metal de data aceasta. Trupa austriacă Harakiri for the Sky a fost formată în 2011 de către vocalistul JJ (Michael “V. Wahntraum” Kogler) și multi-instrumentalistul Matthias Sollak. Duo-ul a lansat șase albume de studio – Harakiri for the Sky (2012), Aokigahara (2014), III: Trauma (2016), Arson (2018), Mӕre (2021) și Scorched Earth (2025), toate executate minunat și învelite în melancolia caracteristică.

Scorched Earth apare într-o perioadă extrem de potrivită, iarna este anotimpul care inspiră trupele de black metal să compună. Împrejurimile triste și gri se potrivesc de minune cu muzica sfâșietoarea îmbrăcată într-o haină de gheață cusută cu riff-uri heavy, blastbeaturi black și o disonanță delicată.

Melodiile mele preferate de pe Scorched Earth sunt: dureroasa dar superba Keep Me Longing, pe care se aud note de pian în introducere și subtile acorduri la vioară, doar pentru a izbucni într-un taifun metalic un minut mai târziu; amețitoarea Without You I’m Just A Sad Song care se deschide cu sunetul unei muzicuțe, apoi plonjează într-o spirală de chitări și bătăi de tobe. Încă o piesă care m-a impresionat profund este With Autumn I’ll Surrender, cea mai fidelă sound-ului trupei și care m-a cucerit încă de la primele acorduri de chitară. Dar și melodia cu cel mai frumos vers întâlnit:

As autumn sets fire to days
We can no longer hold on
We are burning in water
Steadily drowning in flames
While in my dreams we’re still roaming
Through these fields together
In my dreams it’s still young love
Yearning for forever