James LaBrie e un nume ce nu mai necesită nici o prezentare, probabil că suntem cu toții de acord.

Nu este doar vocalistul DreamTheater ci are și câteva proiecte personale. Până în prezent ne-a oferit trei albume solo și în colaborare cu muzicieni celebri, precum Peter Wildoer și Mike Mangini (tobe) sau Marco Sfogli (chitară). Dacă, la fel ca mine, cunoașteți aceste albume veți fi constatat că se remarcă în primul rând prin intensitate. Pe mine m-au acaparat de fiecare dată, fiind acum un fan die-hard al Elements of Persusasion și respectiv Impermanent Resonance. Aș recomanda multe piese de pe aceste două albume – cam toate, de fapt.

Prin urmare am așteptat curios noul său material, A Beautiful Shade of Gray. Cu atât mai mult cu cât nu am mai avut album James LaBrie de vreo… 9 ani! Bine, curios e puțin spus… ar fi mai corect să spun ‘cu sufletul la gură’.

La prima audiție mi-a lasat așa o impresie de …liniște. Liniște și pace. Nu mai avem intensitatea de pe albumele lui anterioare. Aproape că m-am simțit un pic dezamăgit pentru ca solo-urile nu mai veneau. Doar știm că Marco Sfogli, epigon declarat John Petrucci, are multe de oferit, atunci când își propune. Bine, vin și solo-urile în final, pe vreo trei piese. Am mai ascultat de două ori albumul și mi-am dat seama că greșeala e la mine. Adică de ce ar fi necesar să păstreze intensitatea și chiar agresivitatea de pe albumele anterioare? Citind puțin despre acest album, în biografia oficială, am înțeles că această schimbare a fost de fapt intenționată. Citez: “abaterea de la obiceiurile muzicale familiare este parte a procesului de evoluție creativă”.

James a compus piesele începând cu 2020, imediat după debutul pandemiei. Inevitabil atmosfera de incertitudine și agitație și-a lăsat și ea amprenta asupra procesului creativ. Muzical, albumul te frapează prin melodicitate și o senzație pe care ți-o lasă, de liniște, pace – nu reușesc o exprimare mai precisă a ceea ce mi-a transmis. Fără a dori să impun o interpretare, aș spune că această senzație e consecința în primul rând a următorilor factori:

  • vocea inconfundabilă a lui James. In majoritatea pasajelor este o voce calmă, joasă. Sunt mai rare pasajele in care “ridică vocea”, dacă îmi permiteți glumița 🙂 Chiar și atunci, inconfundabil James La Brie, și totuși parcă nu atât de intens ca pe unele piese Dream Theater, de exemplu
  • chitara și clapele. Nu avem nimic din agresivitatea chitării ritmice de pe albumele anterioare, albumul e construit pe chitara acustică. Avem și câteva pasaje foarte frumoase în care clapele preiau controlul, oferindu-ne o melodicitate ce te indeamnă să revii si să re-asculți. Dar nu în stilul Jordan Rudess, ci pur și simplu ai senzația că esti acolo și asculți o baladă la pian (“What I missed“). De altfel, chitara acustică și pianul se imbină într-un fel foarte plăcut auzului pe parcursul intregului album. Dar elementul predominant este chitara.
  • subiectele tratate. În biografia oficială se menționează inclusiv momentul cand James și-a pierdut fratele, în 2016, moment la care face referire piesa Sunset Ruin. Apoi, ca idee generală: “Multe din aceste versuri vorbesc despre frumusețea ființei umane; multe se referă la zonele gri, de mijloc: nu ești chiar fericit dar nici tocmai trist”

Remarc și că tobele sunt secundare pe acest album, servesc piesele foarte bine, fără însă a epata. De menționat și că îl avem la tobe chiar pe fiul lui James, Chance LaBrie. Chiar acum când scriu re-ascult versiunea electrică a piesei ‘Devil in Drag‘ (are două versiuni) și pot să spun că și tobele au un farmec aparte … multe efecte subtile, fără însă a fi elementul central (care este combo-ul de chitară și voce, în opinia mea).

Piese cele mai bune pe acest album? Vă las pe voi să decideți. Mie personal Devil in Drag, Sunset Ruin și Hit Me Like a Brick mi se par cele mai emoționante și interesante. Dar recunoaștem elementele constitutive menționate mai sus cam in toate piesele. E posibil să vă atragă și cover-ul Led Zeppelin Ramble On. Important e să ascultăm albumul cu inima (și urechea!) deschisă, să nu rămânem cramponați în ce știm despre James (cum am fost eu tentat inițial). Recomandabil ar fi chiar să reascultăm și albumele anterioare pentru un tablou complet – și mai divers. Câte nu s-au intâmplat în viețile tuturor in ultimii 9 ani! Mie îmi place foarte mult acest album, deși nu e sau tocmai pentru că nu e ceea ce mă așteptasem. Dar e superb în felul lui. Așa că aplaud initiativa lui James de a se abate prin teritorii noi. Unele piese sunt chiar un balsam auditiv…

Cristian Botiza

Cristian Botiza

Metalhead sau drumhead? Și una și cealaltă! În fața tastaturii, la birou și în spatele premierului, acasă și oriunde altundeva mereu însoțit de ritmuri de death metal sau Prog în căști, pentru un nivel corespunzător de endorfine. https://youtu.be/FJTBCjbY09E

Leave a Reply