Pentru fiecare dintre noi există atunci când vine vorba de muzică, trupe de suflet, genuri care nu ne prind, sau plăceri vinovate. În mod invariabil, suntem construiți să absorbim mai bine anumite genuri decât altele. Odată epuizată această axiomă, rămânem doar prizonierii căutărilor. Cele mai multe dintre acestea se vor dovedi experimente eșuate, mai mult sau mai puțin. Însă atunci când ajungem în preajma unui material discografic de calitate, toate celelalte cazne sunt uitate și jubilăm aidoma unor copii dintr-un magazin cu jucării. Și tot ca și copiii, încercăm să ne găsim partenerii de joacă cu care să împărtășim jocul. Nu prea avem astâmpăr și indiferent cât de repede ne plictisim, rămânem cu amintirea acelei experiențe.
Doar că unele dintre acestea rămân să dăinuie și ne însoțesc mai apoi în ceea ce cu emfază ne place să numim experiență de viață. Și v-aș intreba (oarecum retoric), de câte ori nu ați asociat un anume eveniment trăit, cu un anumit album, o decepție cu o anumită piesă sau pur și simplu, asociați un anumit gen de muzică cu o anumită activitate cotidiană? Evident că există cel mai mare grad de subiectivism când vorbim despre asta și deși poate părea contraintuitiv, este cel mai firesc dintre lucrurile care ni se întâmplă. Avem ca și entități, o structură unică, așa încât este imposibil de găsit doi indivizi cu exact aceleași gusturi, potențate în aceleași puncte și în egală măsură. De regulă găsim punți care ne unesc sau poteci complementare.
Și tot la fel de subiectivă și unică este și modalitatea în care exteriorizăm plăcerea produsă de muzică în general. De la interiorizările absolute, capabile să ne producă orgasm la fiecare audiție cu căștile pe urechi la jubilarea colectivă în timpul concertelor live. Toate conjugările între cele două extreme sunt posibile și pot fi la fel de intense.
În tot acest noian de emoții construit pe modul de receptare și gradul de înțelegere, fiecare dintre noi ne mândrim cu gusturile noastre, mergând până la clișeisticul dicton “Gusturile nu se discută”. Poate doar se educă. În timp și cu răbdare, fiecare după disponibilitate. Fie că discutăm despre cea emoțională sau cea legată de timp. Tocmai de aceea, spuneam la început că fiecare dintre noi avem ceva aproape de suflet, ceva care într-un fel aparte ne definește și ne caracterizează. A face o listă cu trupele care ne plac, este pentru unii dintre noi (și mă includ în această categorie) un demers aproape imposibil. Sunt prea multe. Este exact ca atunci când în plină toamnă, cu covorul de frunze la picioare, mă pui să ți spun care din frunzele căzute, cred că a fost cea mai verde în timpul verii. Pur și simplu aleg să mă bucur de ele și să le iau așa cum sunt. Ceea ce nu înseamnă că nu există niște repere bine ancorate sau niște trupe la care nu am fost ceva mai atent la evoluția lor de-a lungul timpului. Și asta nu din mania de a fi completist, ci din simpla dorință de a fi parte din destinul lor, la fel cum ele fac parte din al meu.
Iunie 1999 când am văzut pentru prima dată live Metallica la București după niște ani în care aproape că puteam să răspund la orice quizz legat de subiectul ăsta, senzația pe care am avut-o când am ascultat pentru prima dată Images and Words într-o cameră de cămin cu colegii din Harghita, noaptea de noiembrie în care cu Harvest am deschis o cutie a Pandorei care este cu mine și astăzi, prima dată când am ascultat Opal pe un sistem Hi-fi, sunt cu siguranță niște rune tatuate în ADN-ul meu, pentru care nu am făcut niciun efort de mi le aminti exact așa cum au fost. Între ele, nenumăratele întâlniri pe care mi-ar fi absolut imposibil să le expun aici, cu destule momente de climax pentru un muritor de rând. Și asta ca să mă refer doar la rock. Și tocmai pentru că mi s-a dat privilegiul de asista la unele dintre cele mai frumoase evenimente live sau a asculta atâtea albume absolut geniale, simt adesea nevoia de a împărtăși cu ceilalți această experiență.
Însă de puține ori mă entuziasmez atât de tare încât să am certitudini. Să cataloghez ceva ca fiind atât de puternic legat de nucleul ființei mele. Odată cu vârsta vine destulă experiență și aș spune că ne activăm anumite filtre de care nici nu am fi știut înainte că le avem. Ele ne spun când suntem în preajma a ceva cu adevărat măreț. De la ele ni se aprind toate beculețele și ni se scurtcircuitează sinapsele. Cel puțin în cazul meu. Și am mai învățat că nu rutina este cel mai mare dușman sau selectivul din noi, ci propriul nostru bagaj de emoții și cunoștințe. Odată ce umpli golul cu experiențe la superlativ, îți este din ce în ce mai greu să faci o diferențiere. Însă la fel de clar, devine motivul pentru care îți place ceva atât de mult. Este ca un automatism care se activează doar în momentele extraordinare.
Și am făcut toată introducerea asta, pentru că un astfel de moment a pricinuit și articolul ăsta.
Acum două săptămâni, ascultam pentru prima dată, dintr-o fericită întâmplare, la sugestia algoritmului de Youtube, Animals de la Molybaron. Și nu știu voi cum reacționați când ascultați ceva care vă decuplează total de la orice ați fi făcut în momentul ăla, însă pe mine decuplarea asta mă transformă într-un fel de cârtiță; una care scormonește peste tot, orice despre trupa care mi-a prilejuit asemenea moment. Și deși simt nevoia să împart cu mai toți oamenii pe care-i știu în apropierea gustului, am o oarecare reținere dată de penibilul hazardului. Și încerc să rămân calm și să mă documentez, însă fierb ori de cate ori ascult materialul cu pricina. Și pentru că noul album The Mutiny, cel de-al doilea al trupei, nu era lansat încă oficial, lansarea petrecându-se în 29 octombrie, am hotărât că e musai să ascult mai întâi albumul integral, urmând ca mai apoi să-mi fixez o părere. Zis și făcut. Doar că de-atunci au trecut două săptămâni și aproape că nu trece zi, să nu-l ascult. Să fie obsesie?! Revelație?! Îi puteți spune oricum, dar cert e că mi-a pus pe hold câteva lansări ale unor nume mari și partea și mai proastă e că orice ascult după, mă neliniștește puțin.
Trupa s-a format în 2014, la inițiativa lui Gary Kelly (voce / chitară) și Steven Andre (chitară). O comuniune irlandezo-franceză care avea să dea naștere unuia dintre cele mai originale proiecte din ultimii ani. În formula Steven Andre (chitară), Sebastien De Saint-Angel (bas), Camille Generon (tobe) și Gary Kelly (voce / chitară / grafică) se produce debutul în 2017 cu albumul selftitled, care a stârnit puține, însă nu ușor de ignorat valuri de apreciere. Evenimentele recente, contextul pandemic, au prilejuit și apariția materialului despre care vreau să vă spun căteva cuvinte : The Mutiny (Revolta). Un album manifest. Un album care te absoarbe, oferindu-ți la celălalt capăt al vortexului un mix de sentimente greu de descris.
La fel de dificilă mi se pare și încadrarea (deși prog metal mi se pare cea mai la îndemână), pentru că există un mix întreg de influențe : avem o voce care pe inflexiuni ne duce direct în universul System of a down, deși timbrul vocal nu este identic cu cel al lui Serj Tankian. Avem un ton de bas care aduce ca tonalitate cu cel de la Muse (primele albume), deși mie personal mi se pare mult mai complex și mai bine articulat. Avem niște riffuri Thin Lizzy stilizate după rețetă Metallica (ultimele albume), combinate după un algoritm de compoziție pe care l-am mai văzut la Mastodon. Apetitul de a trece dintr-un riff în altul și condimentat cu niște solouri foarte expresive și melodice, textele extrem de actuale, inteligența cu care sunt distribuite piesele pe parcursul întregului album, fac pentru mine din acest album unul dintre puținii contestatari de succes al “Imperialului” Soen, lansat la începutul anului. Și tocmai pentru că acest mix atât de original și de tonic vine din partea unui nume cvasi obscur pentru mulți dintre noi, mă face să exult așa cum de puține ori am avut ocazia până acum. Ca să sintetizez, dacă Molybaron ar fi o criptomonedă, mi-aș paria pe ea toți banii. Și știți de ce cred asta? Pentru că de fiecare dată când ascult acest album, fără voia mea (recunosc… nu fac niciun efort de reprimare), sunt automat catapultat în mijlocul unei mulțimi la un eveniment live. Puține materiale au darul asta de a-mi da senzația de live, deși le ascult în deplină singurătate. Iar pentru mine ăsta este semnul unei revelații.
De la piesa Animals, una dintre cele mai bune piese de deschidere, pană la Ordinary Madness, cele aproximativ 45 de minute se scurg, de parcă o nouă unitate de măsură ar încerca să ia locul banalei ore. Un alt indiciu pentru care nu prea am motive de îndoială a faptului că materialul prezentat astăzi aparține excepționalului, este acela că deși nu este un album concept, personal nu pot detașa nicio piesă în câștigatoare sau să o scot din întreg contextul. Poate că tentația după primele două piese este aceea de a judeca diferit această afirmație, însă după mai bine de 20 de rulări cap-coadă, la fiecare dintre piese există ceva care îți rămâne adânc înfipt în cap. Cam ca unealta cu care omul încearcă suprimarea lupului de pe copertă. Coperta care de fapt mi-a atras atenția de la primul ochi aruncat. Evident că astăzi canalele media online sunt mai puternice decât metodele tradiționale de promovare. Însă dacă ai vedea coperta asta într-o vitrină, cam cât de intrigat ai fi să afli ce este imprimat pe disc?
Dacă în vremurile astea simți totuși nevoia unei imunizări, Molybaron – The Mutiny este antidotul perfect, doza de adrenalină care te duce mai departe. L-ați încercat?! Nu este obligatoriu, dar pentru o stare de bine e recomandat să fie consumat în doză întreagă!
Bon appetit!
Comentarii recente