Sper că vestele de salvare sunt la purtător și faceți față cu succes valului 4. Și pentru că în primul episod am fost puțin mai expansiv cu poveștile, astăzi voi încerca să fiu ceva mai succint și vă voi aduce în atenție patru materiale pe care le consider a fi demne de ascultare, indiferent de vreme și vremuri, toate cu anul de fabricație : 2021.
Dacă am avut parte de un fusion, un alternativ prog si un prog metal, astăzi începem diversificarea cu un italian prog (deși probabil după structură ar fi mai indicată o încadrare la symphonic prog): Vigesimus – Cast.
Da, avem parte de un regal de 76 de minute, în care partea de vioară vă poate purta cu gândul către Kansas, însă și sonorități mai recente de Magic Pie sau chiar Dream Theater. Mexicanii nu se dezmint nici când vine vorba de piese lungi sau de linii vocale armonioase, împletite cu o orchestrație grandioasă. Evident că o să vă solicite puțin durata albumului, dar la câte albume noi de prog simfonic reușite avem, nu prea aveți cum să strâmbați din nas. Avem absolut toate ingredientele necesare; singura cerință: răbdare. Și o sonorizare bună care să poată duce tot ansamblul.
Următorul album, este unul de stare, poate cel mai lejer din lista de propuneri, Hypnotic Brass Ensemble – This is a mindfulness drill. Așa cum suntem avertizați încă din titlu, avem o colecție de folk, indie, mici tonuri de simfonic și voce, numai bună de sfredelit minți tocite și inimi sparte. Albumul are o poveste interesantă, fiind o rearanjare a unor piese mai vechi (1998), prezentate într-un album succint (de doar 36 de minute), dar cu un feeling aparte. Contemplativ până la exorcizare, melancolic dincolo de descompunere. Un exercițiu de eliberare, necesar atunci cand vrem să schimbăm dramatic macazul: Hypnotic Brass Ensemble – “Soon It Will Be Fire” feat. Moses Sumney
Și dacă tot am ajuns în punctul acesta cu concizia, permiteți-mi să continui cu următorul album. Unul de doar 30 de minute. V-aș întreba sincer de câte ori ați avut impresia că fiecare minut contează și absolut nicio secundă nu este irosită? Exact despre asta este vorba în acest material. Doamnelor și domnilor … Trophy Scars vă prezintă Astral Pariah.
Cum v-aș descrie experiența ascultării acestui material?! Să ne imaginăm că intrăm într-un restaurant a cărui bucătărie este amenajată în multe tonuri de negru. Bucătarul este un Tom Waitts pe gastronomie, dornic să vă pregătească cele mai clasice rețete bluesy în cea mai inovativă manieră de la Zappa încoace. Și ca să fiu ceva mai clar în exprimare decât un politician în fața microfonului, o să spun că Waitts e acolo, Zappa nu. Dar se simt amândoi. Este o pastișă noir, realizată bombastic, condensată la extrem și dublată de un subiect absurd, kitsch. La final, când ai terminat ultimul fel de mâncare, barmanul ți-aduce nota de plată, după care un tren îți lovește masa în mijlocul restaurantului. Te ridici și mergi mai departe cu întrebarea întrebărilor în minte: oare ce-a fost asta?! Și ca să fii sigur că n-ai visat, mai repeți o dată experiența. Și încă o dată…
Barman … încă una te rog: Sister
Și chiar numai despre încă una vă mai zic în rândurile următoare: Way back home. Un heavy prog / prog metal articulat, livrat cu mândrie de argentinienii de la Bastian Per.
Pentru a menține o notă de obiectivitate, am să spun că pe alocuri, partitura vocală nu s-a ridicat la nivelul instrumentalului. Efortul este însă unul lăudabil, cu o interpretare de top, fapt care a dus și la prezențe inedite (Derek Sherinian apare pe una dintre piese), iar temele prezente au o coerență naturală. De altfel, multe pasaje vă vor aduce aminte de albumele mai vechi ale Dream Theater, fără ca asta să altereze nota de originalitate a sud americanilor. Totul curge fluid, iar asta nu e puțin lucru.
Și ca să aveți o mică idee, un mic preview : The Lonely Shepherd
Până la următorul episod, aveți grijă de voi și audiții plăcute!
Comentarii recente