Nu știu dacă are legătură cu faptul că am trecut și de solstițiu, sau o fi de la aburii de sulf cu cenușă vulcanică, dar cert e că duminică m-am apucat de o retrospectivă a albumelor lansate în acest an, care mie mi-au plăcut în mod deosebit. Evident, voi aduce la cunostința domniilor dumneavoastră titluri care NU au fost pomenite în rubrica Albumele lunii sau care să se fi bucurat de atenția specială a vreunuia dintre noi. Asta și pentru că am simțit un fior de iarnă apropiindu-se și de topuri care se coc la foc mic. Și dacă e ceva care să-mi placă în egală măsură, e sa fiu ciupit de față de o rudă cvasi cunoscută, sau topurile de sfârșit de an. E ca și cum am evalua producția la hectar. Ba unde mai pui, că poate aveți impresia că s-au făcut bine numai materialele prog metal și restul … secetă.
Eu uitându-mă strâmb și judecând drept, zic doar că e un an bun. Avem de toate și ca să vă convingeți, vă provoc să ascultați materialele în întregime. Așa … cum se făcea pe vremuri, când nu existau conceptele de skip sau zapping. Și pentru că tot țin să spun câte ceva despre fiecare dintre materiale, o să îl și esantionez pe câteva episoade. Că tot e în trend. Să vedem domnule, ce mutații, ce tulpini și mai ales ce antidot avem la dispoziție.
Aș începe cu un album semnat Coevality, un trio din LA, format din Joe Reicher (chitări), Derrick Elliott (bas) și Andy Prado (tobe). Albumul, unul de debut, Multiple Personalities este o capodoperă de 7 piese instrumentale. Nu știu ce se întâmplă în ultima vreme, dar parcă tot mai multe debuturi se fac în forță, și rămâi cu perplexitatea pe timpan când vezi (dar mai ales auzi) la ce complexități se poate ajunge de la varste ireal de mici.
Dar să nu cădeți în capcana în care să credeți că e doar vorba de vreun album în care avem o virtuozitate sterilă, cu emoții la eprubetă, picurate printr-o perfuzie (da da – e o aluzie la niște materiale apărute anul acesta și care sunt o supă reîncălzită). Texturi subtile de sintetizator, stratificare inteligentă a instrumentelor, o pivotare între rock și jazz cu opriri în multe alte zone conexe, piese care au un aer atât de proaspăt, încât ai crede că golul alpin elvețian s-a mutat pe dealurile hollywoodiene. Schimbările de tempo sunt frumos încadrate de solo-uri fine de chitară, melodicitatea te aduce mai aproape de album, interpretarea impecabilă. Adică tot cocktailul ăla pe care îți place nu doar să-l vezi ci să-l și consumi. Exact ăla de trezea drezine și aducea atacuri de cord cailor celui mai iubit dintre pământeni. Că eu unul așa mă simt de fiecare dată când parcurg materialul ăsta. Și pentru că o piesă e cam cât o mie de cuvinte, un link pentru una dintre ele: Cryptic Creek
Albumul a apărut în aprilie anul acesta, după o perioadă de trial and error în materie de componență a trupei. Formula actuală, dovedește maturitate și omogenitate, iar asta se simte în fiecare dintre piesele acestui album. O notă tonică și binevenită a întregului peisaj de prog și un nume de urmărit la următoarele “abateri” discografice.
Un alt material, cu o altă amprentă stilistică și care m-a provocat la audiții repetate, la modul “hai să vedem câte bucle poți face” a fost albumul Eleutheromania al trupei Trope. Întâmplarea face (sau poate algoritmii?!), ca și această trupă să fie tot din LA, California.
Albumul este un mix care aduce aminte rapid în atenție, faptul că Maynard James Keenan are un alter ego feminin, Diana Studenberg. Este aproape imposibil să nu detectezi aceasta influență, însă una mai greu de realizat și mai ales de încadrat, este cea instrumentală: de cele mai multe ori, mai apropiați de A Perfect Circle decât de Tool, iar alteori mai mult de Within Temptation decât de Tears for Fears. Cu aceste repere trasate, precum vopseaua pe asfaltul proaspăt turnat, am ascultat acest material așa cum o făceam demult, atunci când găseam un album de care nu mă mai săturam. Și chiar acum când scriu aceste rânduri, acordurile de pe cover-ul Shout mă însoțesc în modul cel mai natural cu putință, dezinhibat de orice prejudecată și lepădat de orice snobism care să mă facă să lipesc vreo etichetă muzicii de pe acest material. Nu pot decât să mă bucur ca i-am descoperit, ceea ce vă doresc și vouă: Lambs
Ultima recomandare din acest calup vine tot dintr-o întâmplare. Se făcea că participam la un live, la un festival cu care altfel nu prea am multe tangențe, la o trupă de pe la noi: White Walls. Și cum e frumos atunci când între programe mai merge și o discuție cu oameni aflați pe aceeași lungime de undă. Tot “întâmplarea” a făcut să ne prelungim poveștile până târziu în noapte, când toate notele au fost epuizate, iar aplauzele și bucuria celor prezenți s-au topit în amintiri. Interlocutorul meu, cu care convenisem că ne mai vedem să continuăm povestea, îmi dă a doua zi un afiș cu un festival de prog (și azi mai cred că a fost o lucrare scurtă de control). Șah și groază. Nu-mi venea în minte mai nimic din ce era acolo. Ulterior m-am lămurit că unul dintre nume, Mörglbl (imposibil altfel de reținut) era oarecum acoperit, însă toate celelalte… pas. Și ce face un proger cu pretenții?! Se apucă de studiu. Da’ nu de mâine sau de săptămâna viitoare. Din momentul în care constata că e rămas rău în urmă cu noutățile. Și uite așa, nevoia te învață. Ba chiar Need mi-au arătat că poate să-ți și placă. De la primele acorduri.
Și uite așa, de atunci tot studiez. Toată discografia. Pentru că odată ce am început cu albumul ăsta, n-a mai fost cale de întoarcere. Da. Prog metal pentru pretentiosi. Pentru că atunci când asculți un prog metal de calitate, nu simți că ar fi cu nimic mai prejos decât compozitiile marilor trupe din anii ‘70. Grecii știu exact când prea mult e prea mult, așa că nu o să aveți parte de așa ceva. Riffurile au exact dinamica potrivită, combinată cu doza de distors și cu aroma melodică în cantități precise. Dacă s-ar acorda stele Michelin pentru riffuri, atunci ar trebui să plătiți mult și bine. Din fericire, materialul discografic este disponibil oricui la prețuri absolut decente, iar dacă totuși preferați streaming-ul, este disponibil și pe platformele consacrate. Alte laude sunt de prisos. Tot ce îmi mai doresc, este să îi văd și live. Pentru că virusul e deja plasat : Need – Norchestrion: A Song for the End
Va continua…
Comentarii recente