De câte ori ți s-a întâmplat să te îndrăgostești de stilul & sunetul unei trupe la început de drum, pe care să o urmărești de-a lungul discografiei, cu fiecare album și piesă lansate și cu tot ce presupune expansiunea și maturizarea sa muzicală? Dar de o trupă care se află în plină glorie și de a cărei prime albume nu ești foarte impresionat, însă a doua jumătate a discografiei sună prea bine și aștepți să vezi ce urmează. Sau poate de o formație care a schimbat macazul și tot ce scoate nou nu pare la fel de interesant ca demo-ul și primele 3 albume de studio. Momentul în care descoperim o trupă nouă, atât punctul de evoluție al cărierei sale, cât și împrejurările în care se întâmplă, sunt decisive în ceea ce privește relația pe care urmează să o avem cu muzica trupei respective. Dacă decidem să acordăm o nouă șansă sau să ascultăm doar albumele care ne-au impresionat depinde doar de noi, audiofilii.
Al 8-lea album de studio & 2 decade de existență
Relația mea cu Leprous nu se încadrează în nici unul dintre cele 3 cazuri, pentru că deși i-am descoperit la vârful carierei lor, cu puțin înainte de lansarea albumul „Malina” (2017), am rămas fermecată de Boneville, Stuck, From the Flame și Illuminate și de abia așteptam să văd ce urmează, am aruncat urechea și spre discografia ce a luat naștere în 2006. Maeștrii prog-ului metalizat norvegian au trecut printr-o multitudine de stiluri și influențe pentru a realiza compoziții incitante și versatile. Încă de la primele albume, muzica Leprous se aude foarte experimentală, presărată cu voci black metal, ritmuri interesante și clape ciudate. Einar Solberg cânte pe „Tall Poppy Syndrome” despre singurătate, suferință, anxietate și introspecție în aceeași manieră cu care o face și pe restul discografiei Leprous, însă vocea sa se transformă de la album la album, iar instrumentalul metal de pe „Bilateral”, „Coal” și „The Congregation” capătă o sensibilitate aparte pe „Malina” și „Pitfalls”. Concluzia ar fi că îmi place să ascult din urmă, să-i descopăr precum fanul acela care le-a fost alături încă de la începutul călătoriei, dar în același timp, aștept cu nerăbdare să văd în ce urmează să se transforme și ce o să compună pe mai departe.
Aphelion – o splendoare darkwave
Albumul Aphelion debutează cu note apăsate de pian și multe schimbări de dinamică în dramatica Running Low: se face tranziția de la atmosferă încordată cu mărșăluit de tobe, la momente de rebeliune al instrumentalului, dar și a vocii lui Einar Solberg care iese de după cortină și zbiară: „Miracle, miracle, miracle/ Now it’s liveable, liveable, liveable”. Toată gama de emoții este expusă, la dispoziția ascultătorului, iar acesta este doar începutul. Urmează un moment de introspecție cu Out of Here, foarte visătoare și calmă în început. Vocea angelică și discretă, aproape fantomatică a solistului însoțește elementele electronice și riff-urile scurte realizate de Tor Oddmund pe chitară, și ni se confesează că a rămas fără suflu: “Forgetting how to breathe / Haven’t left this chamber for three years / Built my life beneath / Layers of dried-up tears”. Finalul este remarcabil, toată lupta internă se revarsă, o resimțin în versuri și în vocea teatrală folosită de Einar pentru a vorbi despre ceva ce pare dependența sau codependeța față de o persoană: „I can never be alone/ I feel I’ve needed saving all my life/ Can’t resist to bring you home/ It’s the only way to leave my head behind”.
Silhoutte debutează cu un bass sintetizat energic, specific albumului „Malina”, care se împletește cu sunetele sensibile de corzi, realizate de atingerea delicată a lui Raphel Weinroth. Deși Aphelion nu e un album conceptual, fără laitmotive, fiecare melodie impresionează individual, iar versurile au un impact puternic. Pe Silhoutte, pentru cine dorește să asculte, ele vorbesc despre explorarea de sine, introspecție și anxietate: „The silhouette/ As strong as ever/ A ghost of my own making – making/ Strong as ever/ Trapped inside/ Left to burn”.
În povestea All the moments autorul este când chitara blues-rock, tobele și vioara, când pasajele de pian și momentele acustice, când vocea însăși („In my story I’m the author”). Piesa este dramatică, surprinzătoare și chiar una din preferatele mele. După aceasta, albumul acordă un moment de respiro &liniște și fără a mai face abuz de momente explozive ia naștere Have You Ever. Aici vocea lui Einar, sintetizatorul și aranjamentul pe corzi tronează, iar linia melodică fină, dar jucăușă din cauza lui Baard, contribuie cu încărcătura dinamică ideală, de care are nevoie această bucată muzicală.
Fantomatic, traumatic & antidotic
Aerul visător și norii pufoși în care te afunzi se dispersează odată cu The Silent Revelation, o revelație de melodie la propriu. Riff-ul principal e funky, liniile de tobă sunt elaborate, iar celebrele „aa-uri” revin! The Silent Revelation stă până acum alături de Running Low, Out of Here și All the Moments în top melodiilor reprezentative pentru sound-ul Leprous, dar inovative și catchy la nivel de album. De asemenea, dacă Aphelion ar fi un film, The Shadow Side ar fi coloana sonoră perfectă. Melodia are la bază o muzică pop simpluță, acoperită de o peliculă instrumentală orchestrală și un solo magnific de chitară. Einar cântă șoptit în prima jumătatea a piesei, precum Billie Eilish în piesele ei, doar ca să explodeze în minutul 2:30 împreună cu un val înspumat de corzi și un solo acid pe de-o parte și cristalin, pe de alta.
On Hold și Castaway Angels sunt construite în jurul atmosferei și a armoniilor vocale delicate, iar Nighttime Disguise (compusă cu ajutorul fanilor în sesiuni speciale), este prin contrast mai zvăpăiată. Cea pe care auzim singurele voci aspre de pe album și tot cea care se întoarce cu adevărat la sound-ul prezent pe primele albume Leprous. Este întunecată, progresivă și experimentală, iar clapele de pian apăsate adânc și vocile încărcate de disperare lasă ascultătorul cu răsuflarea tăiată chiar în pragul deznodământului: „It’s more than I can comprehend/ I promised I would make amends/ Make alterations in my soul/ Feels like a bottomless hole”.
„Aphelion” este traumatic și antidotic, nu la fel de dăinuitor și ancorat în timp precum „Malina”, dar este mai consistent și vesel decât „Pitfalls”. Pentru o trupă din a cărui sunet unic izvorăște identitatea și care se folosește de un sound pop ce lasă loc de performanțe teatrale și jonglerii vocale, este uimitor de observat că încă reușește să compună un album atât de divers, care acoperă un spectru larg de elemente. De la compoziții tehnice, riff-uri agresive și linii vocale intrigante, la versuri personale și emoționante.
Înregistrat în trei studiouri muzicale diferite, în vremuri incerte și cu resurse limitate, „Aphelion” merită, ca multe albume de pandemie, să se bucure de atenția ascultătorilor, ba chiar să fie savurat în tihnă. Pentru că, mai mult ca oricând, suntem martori ai scrierii istoriei Leprous, ai întregirii discografiei, inovării și depășirii granițelor de gen muzical.
Comentarii recente