Ce poți face într-o sâmbătă dimineața devreme când știi că ai treabă dar parcă încă nu te-ai apuca? Păi, de exemplu, dacă ești fan Prog poți să cotrobăi prin e-mailurile ignorate anterior și să dai peste o reclamă la un album proaspăt lansat – știm că de obicei vinerea este zi de lansare pentru albume noi.
Așa i-am descoperit eu pe Acolyte și noul lor album, Entropy. Auzisem numele trupei și cu alte ocazii dar nu fusesem expus niciodată sound-ului lor. Așa că savurând o cafea la ibric a început incursiunea personală în muzica acestor australieni. Cu atât mai interesant cu cât datorez această întâlnire băieților de la Caligula’s Horse, altă trupă din Australia foarte dragă mie, de altfel. Dacă nu aș fi cumpărat tricoul și masca lor, nu aș fi văzut reclama la acest album…și uneori e bine să experimentezi și să încerci lucruri noi, nu? Ah și să nu uităm că Australia e o țară cu multe trupe faine în acest gen muzical. Deci au competiție cei de la Acolyte, să zic așa…dar deviem de la subiect 🙂
Acum nu știu, or fi ei foarte buni sau m-au prins pe mine foarte receptiv, pentru ca albumul m-a acaparat din prima. De la intro-ul instrumental extrem de interesant, dinamic și vioi, pană la finalul epic cu piesa Acceptance. Așa încât am simțit nevoia să îl reascult imediat după ce s-a încheiat. Astfel am descoperit (surpriză plăcută!) că este vorba despre un album conceptual, având ca temă o relație eșuată. Cum altfel să incluzi titluri precum Resentment, Clarity, Resilience, Recovery sau Acceptance? Doar dacă nu ai trecut prin durerea unei despărțiri și parcurgi etapele necesare vindecării. Și fiecare piesă este parcă o astfel de etapă pe acest album. Așa trebuie privit, ca un tot închegat care spune o poveste și te poartă prin toate emoțiile aferente unei astfel de experiențe – o despărțire. Din punctul meu de vedere piesele sunt foarte bine și interesant legate, singura excepție fiind poate instrumentalul Solitude, care deși are un titlu extrem de potrivit în contextul liric al albumului, pare un pic forțat din punct de vedere muzical. Cam singurul punct slab al acestui album, as spune eu: faptul ca include acest intermezzo de 2 minute ce diminuează un pic atmosfera extrem de dinamică creată de piesele anterioare. Nu e problemă, imediat după revenim în forță cu o baladă pe pian, Recovery, de o finețe și emoționalitate cum rar am întâlnit.
Din punct de vedere muzical sunetul mi se pare unic și interesant, deși unele părți îmi amintesc de solo-urile lui Rudess în Dream Theater, de exemplu. Basul si tobele strălucesc cam în fiecare piesă, pare chiar că basul este accentuat și asta dă o notă mai gravă, din nou foarte potrivită cu tema albumului, cred. Și dacă tot suntem aici, aș fi dorit parcă să aud mai tare chitara pe alocuri. Pentru că e extrem de interesantă și e păcat, sună un pic timidă pe alocuri, și chiar nu are motiv să fie reținută. Avem solo-uri de chitara si de clape din belșug, straturi care se întrepătrund într-o manieră foarte melodică și captivantă – a se vedea finalul piesei Idiosyncrasy, de exemplu. Avem și o baladă acustică, Resilience în care vocalul îmi aduce aminte fără să vreau de Nightwish, epoca Tarja – am negat acest lucru de câteva ori ascultând piesa dar am fost nevoit să accept că așa îmi sună (asta însă nu are nicio legătură cu piesa Acceptance).
Cam toate piesele te poartă printr-un carusel de emoții și te încântă maxim din punct de vedere muzical. Ideal albumul și când ai de condus mai mult și poți savura piesele în liniște, receptiv la toate nuanțele. Vocalul este extrem de divers, și dă o notă de dinamism și autenticitate conceptului. Parcă simți uneori ca ești acolo și trăiești și tu acele experiențe. Avem de asemenea multe intro-uri și efecte de clape care creează o atmosferă un pic tristă, intensă, și autentică, asta peste fundația ritmică creată de chitara bass. Din acest punct de vedere avem ca și vârf piesa Idiosyncrasy, cu un intro dar și final de excepție. Chiar și felul în care Solitude preia și duce mai departe efectul muzical de la final este cel puțin interesant, măcar că am considerat că albumul ar fi fost la fel de bun și fără Solitude.
Îmi e greu sa aleg “cea mai bună piesă”, chiar dacă am menționat Idiosyncrasy deja. De la riff-urile și blast beat-urile de pe Resentment la solo-urile de pe Idiosyncrasy sau Acceptance, melodicitatea și nota de experimentalism de pe Clarity, toate te stârnesc și parcă te cheamă să le asculți din nou. Finalul este epic: Acceptance reprezintă și concluzia albumului dar și faza finală în procesul dureros al pierderii unei relații, nu? Este o piesă de o frumusețe rară, care începe foarte soft pe clape și voce și continuă natural piesa anterioară, Recovery. Aici nu putem sa nu admirăm și să nu trăim intens armoniile vocale și melodicitatea aparte. Piesa, ca un adevărat simbol al Prog-ului (deși nu mai sunt demult fan al etichetelor) crește lent, astfel incât la strofa a doua avem deja intensitate maximă pe voce, chitara si tobe. Urmând apoi un solo de clape, unul de chitara si cateva drum solos foarte bine integrate. Personal consider piesa o încheiere foarte reușită pentru un album care deja era foarte reușit.
Piesele trebuie trăite și savurate încet, ca o cafea buna într-o dimineață luminoasă de sâmbătă poate? Ce pot spune e că mă atrage înapoi sa il reascult și că de fiecare data mi se pare mai interesant. Dincolo de tema atât de actuală, de felul în care piesele sunt legate, trebuie apreciat varietatea, prin fiecare piesă care ne poartă printr-un șir de emoții cu intensitate variabilă. Dar în același timp lasă să se întrevadă și un stil caracteristic, un fel de temă muzicală. Deși avem predecesori ai genului imposibil de detronat, cum ar fi Scenes from a Memory de la Dream Theater, Visions-ul Haken sau In The Passing Light Of Day, consider Entropy un album conceptual foarte bun și unic în felul său. Unii ar spune ca nu prea e bine închegat, că prea experimentează, eu simt că dimpotrivă, e bine legat iar notele experimentele îi sporesc mult farmecul.
V-am stârnit curiozitatea? Sper că da! Ascultare plăcută 🙂
Comentarii recente