O discografie de 13 albume de studio și o activitate artistică de 31 de ani cu unul dintre cele mai solide nume din istoria recentă a rockului finlandez: Amorphis. În cazul în care credeți că o să alunec spre “cumplita” greșeală de a-i încadra la zona de prog metal, v-aș ruga doar puțintică răbdare; nu o să o fac (deși nu ar fi un demers pe de-a-ntregul greșit). Și oricum, nu despre ei este vorba în acest material.
Subiectul tratat astăzi e unul aparte și care este indisolubil asociat numelui Amorphis. Fiind unul dintre membrii fondatori, Esa Holopainen, este și unul dintre cei care, de-a lungul celor 30 de ani și mai bine de existență, a rămas fixat ca unul dintre pilonii de bază ai acestui proiect. Poate și de aceea, ideea de a veni în acest moment al carierei cu un album solo, a creat o ușoară panică în rândul fanilor Amorphis, pentru că nimic nu anunța vreun hiatus. Aș zice că dimpotrivă, este unul dintre numele care a reușit să devină mai bun cu timpul și care, în ciuda schimbărilor de stil, a reușit să rămână un reper în zona folk metal / death metal. Și pentru că oricum nu-s vremurile bune pentru zvonuri, Amorphis sunt bine mersi și urmează să scoată un nou album în curând. Păi și atunci? Pleacă Esa?! NU. Este doar un proiect solo, pe care artistul îl plănuia de ceva vreme și a cărui moment a fost considerat oportun, acum.
Uitându-ne puțin înapoi și analizând dinamica unui proiect solo, ai spune că sunt puțini aceia care au reușit și după desprinderea de cupola unui nume mare, o activitate solo la fel de solidă. Lumea progului este deja obișnuită cu un astfel de demers, însă el este mai puțin întâlnit pe scena metalului scandinav. Aș zice că momentul ales este unul fericit, pentru că ultimul material al finlandezilor, Queen Of Time (probabil cel mai prog material dacă tot e să discutăm și de direcții) a fost unul aclamat în egală măsură de critici și fani. Turneele întrerupte de pandemie, au lăsat loc și de colaborări în afara Amorphis, iar rezultatul, albumul Silver Lake, este o mutare firească și aș zice naturală: explorarea unor noi teritorii, lăsând loc și pentru noi provocări în universul Amorphis.
Dacă intenția de a veni cu un album solo este una declarată și oarecum cu ceva vechime, structura unui material discografic a fost una destul de amorfă, artistul nefiind extrem de hotărât dacă să aleagă calea unui album complet instrumental sau a unuia mixt. Nino Laurenne, producătorul acestui material, a fost cel care a propus o abordare curajoasă, în care Esa să încerce o abordare cât mai personală și cât mai surprinzătoare. Așa că prezența unor nume de primă mână pentru registrul vocal, este exact rezultatul acestei atitudini: Einar Solberg (Leprous), Anneke van Giersbergen, Bjorn Strid (Soilwork) sau Jonas Renkse (Katatonia).
Evident că toate aceste nume, nu doar că m-au făcut curios, însă recunosc, mi-au strecurat și o ușoară stare de neliniște, pentru că aducerea lor implică și un pariu cu o miză uriașă: cam cât de omogen și coerent ar putea fi rezultatul unor colaborări de acest gen, în condițiile în care, fiecare dintre numele de mai sus, activează în zone diferite, stilistic vorbind?! Iar pentru a avea răspunsul la această întrebare, ascultarea acestui material discografic, a fost pe cât de intrigantă, pe atât de revelatoare.
Atmosfera generală, este una care aduce pe alocuri aminte de universul Amorphis : riffuri, linii melodice cu influențe folk; însă nu zonele comune m-au interesat, ci în principal cele distincte, pentru că acest album, nu trebuie citit în cheia “un Amorphis mai cuminte”. Departe de a fi un “alter ego”, acest album are o personalitate proprie și un farmec al lui. Evident, vor exista trimiteri către anumite repere din discografia Amorphis, dar mai degrabă acestea sunt niște elemente de fundal, iar detaliile de prim plan, au calitatea unor tușe originale.
Piesa de debut, Silver Lake, este și singura instrumentală de pe acest album. O piesă cu un aer cinematic, ce te poartă peste nesfârșitele întinderi sălbatice finlandeze. Departe de a fi un demers pur tehnic (că deh… cam la ce te poți aștepta de la un album solo al unui chitarist?!), Silver Lake este mai degrabă o imersiune într-un univers familiar și melancolic, un survol sub clar de lună, peste tărâmuri de poveste. Un intro captivant cu o linie de chitară rece melodică și originală.
Și pentru că nu vrei ca fiorul ăsta de iarnă să dispară, următoarea piesă, Sentiment, îți îngheață sângele în vene și te țintuiește în scaun. Iar aici mă văd nevoit să fac o paranteză: Katatonia și Amorphis sunt două trupe pentru care nu pot vorbi decît la superlativ. Evident, fiecare cu specificul ei și cu evoluția proprie. Am ascultat acum ceva vreme, albumul Jonas Renkse – Bruce Sword – Wisdom Of Crowds și am fost puțin descumpănit, pentru că deși sunt doi dintre cei mai buni compozitori actuali, ceva nu s-a legat. Atunci când asculți Sentiment, ai clar sentimentul că piesa asta e perfectă așa cum e. Deși la nivel de micro detaliu sunt ușor de sesizat atât elemente stilistice Amorphis cât și elemente Katatonia, piesa este una originală și curge într-un mod cât se poate de fluid. Esa declara că pentru unele piese, cei invitați, au ales să-și compună singuri și linia melodică și să-și scrie singuri versurile. Aș spune că asta e sigur una dintre piese.
Storm este prima piesă de pe album într-o notă complet neașteptată, scrisă într-un registru foarte diferit de toate creațiile Esa Holopainen de până acum. Un registru pop rock, aerisit, cu o voce foarte bună, Hakan Hemlin. Deși stilistic ne propune o altă față a artistului, piesa are meritul de a se potrivi în flow-ul general al albumului.
Ray Of Light este una dintre piesele despre care Esa a afirmat că a constituit scheletul acestui album. De această dată, la voce, Einar Solberg. Evident alăturarea stilistică este poate contrastul cel mai puternic pe care acest album îl are de oferit: vocea lui Einar levitând peste un registru instrumental complex, cu un aer foarte retro (partitura de clape mi-a adus aminte de ce Light my fire a fost un exercițiu genial pe Tales From Ten Thousand Lakes). Nu doar genial, dar care a stârnit multe polemici. Având în minte această referință și de această dată, pot spune că există dincolo de surprinzător, sentimentul unei colaborări organice, iar piesa Ray Of Light este cu siguranță una dintre referințele acestui album.
Spuneam că e nevoie de curaj pentru a aduce un proiect solo la viață, după o carieră într-un proiect care deja înseamnă atât de mult pentru scena rock actuală. E nevoie de și mai mult curaj de a aduce piese pe albumul de debut în limba maternă. Este și cazul piesei Alkusointu (Uvertură). O piesa care urmează în modul cel mai plăcut piesei anterioare ca și registru sonor. Referința acustică citată anterior, Tales From Ten Thousand Lakes, își găsește aici o continuare magistrală. Totul în afară de registrul vocal (Vesa-Matti Loiri) aduce aminte de albumul care a schimbat regulile in death metalul scandinav la începutul anilor 90. Atmosfera, una de poveste, continuă în mod fericit linia începută cu piesa de debut. Deși și-a asumat un mare risc, încercând un text în finlandeză, aș zice că rezultatul este unul foarte autentic.
In Her Solitude, îl are ca invitat la voce pe Tomi Joutsen, actualul vocal Amorphis. Și aici, cred că există o referință interesantă. Tomi a devenit vocalul Amorphis, în 2005, adică înainte de lansarea albumului Eclipse. Revenirea la sound-ul mai agresiv și la zona de growl (alternanța registrului vocal), au readus Amorphis în prim-planul presei și în inimile fanilor. Exact asta caracterizează și această piesă, probabil cea mai apropiată de repertoriul Amorphis de pe întreg albumul; iar sound-ul, cred că nu e o întâmplare, aduce aminte de acel album, mai mult decât oricare altul scos după 2005.
Promising Sun propune o altă latură exploratorie: un power metal în versiunea Holopainen. Condimentat cu elemente pop-rock și cu vocea lui Bjorn Strid. O piesă venită ca și o zonă complementară celei propuse anterior, însă cu elemente care o integrează în atmosfera generală a albumului.
Fading Moon, continuă această escapadă a experimentelor, într-o manieră la fel de inspirată. După albumul solo, The Darkest Skies Are The Brightest, Anneke ne încântă și pe acest proiect cu o piesă, care aduce mai degrabă aminte de perioada The Gathering sau a celorlalte colaborări cu Amorphis ( Her Alone sau Among Stars), decăt de cele mai noi materiale. Din nou o metamorfoza reușită a vocii calde cu riffurile finlandeze. Nici nu ai zice, dacă ai asculta doar piesa asta, că nu e vreo trupă rodată, cu ani de experiență în spate. Mai știți piesele alea de închidere de la Devin cu Anneke? Cam acolo m-a dus cu gândul atmosfera acestei piese. Din nou, jos pălăria domnule Holopainen.
Apprentice este piesa de inchidere a albumului. Nici că se putea mai frumos. Și spun asta, pentru că după ascultarea integrală a albumului ai senzația că totul este fluid, natural și organic. Nimic nu pare să aducă vreo umbră de îndoială asupra faptului că alegerile lui Esa nu au fost cele mai inspirate. Deși poate părea hazardată, decizia de a lucra cu unele dintre cele mai bune voci ale momentului, a fost una inspirată și este probabil atuul acestui album.
Este un album prog?! Și da și nu. Este un album prog privit prin prisma genurilor muzicale aduse sub aceeași cupolă. Aș zice totuși că modul de a compune clasic (strofă / refren) nu-l apropie prea mult de această zonă. Însă poate fi o provocare pentru următorul album solo Esa Holopainen, sau de ce nu, o viitoare direcție Amorphis.
Aș spune în încheiere că acest album este cu siguranță un album foarte solid, un album în care experiența are un rol aparte: evident că riscurile asumate au fost în final niște alegeri inspirate. Nimic nu este exagerat, nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Dar în egală măsură, aș mai puncta un aspect: Silver Lake este meritul unei mentalități diferite, pe cale de dispariție: respectul pentru ceilalți. Poate una dintre calitățile cele mai mari ale acestui album de debut solo, este altruismul. Fiecare dintre invitații de pe acest album, strălucește în modul lui propriu, contribuind în mod personal la acest album; însă meritul de a obține un material atât de omogen și coerent, este meritul lui Esa Holopainen. Pentru curajul de a aduce împreună elemente atât de diferite, cu siguranță că acest album merită aclamat. Însă pentru atmosfera lui unică, merită ascultat.
Comentarii recente