Astăzi este despre o trupă apropiată sufletului meu: SOEN. Nu vreau să mă lansez în epitete și comparații sforăitoare; este suficient că spun asta cât se poate de sincer și deschis. Dacă aș adera încă la noțiunea de fan, aș putea spune că sunt unul din fanii lor. Dar cum am abandonat acest concept de ani buni, pentru că prea multe trupe mi-au arătat că merită să le respect necondiționat și că pot fi parte din cea mai fină fibră la care vibrez, o să spun doar că îi urmăresc îndeaproape din 2016. Suficient de mult încât să le fi studiat evoluția de la album la album și prea puțin încât să spun că m-am săturat. Suficient de mult, încât să spun că sunt unici printre numele ultimului deceniu și prea puțin ca să înțeleg de ce nu sunt acolo unde merită.
Trupa a fost fondată în 2010, la inițiativa lui Joel Ekelof (ex Willow Tree), Martin Lopez (Death / Opeth) și fostului basist Sadus Steve Di Georgio, cărora li se adaugă chitaristul Joakim Platbardis, cu scopul declarat de a forma un proiect de progressive metal, unic. Întâmplarea face, ca primul meu contact cu ei să fie piesa Fracctions, despre care aveam mai târziu să aflu, că a fost și prima compusă și lansată. Reacția mea, în timp ce ascultam piesa, ca probabil a majorității a fost că acest proiect care îmbină atât de armonios soundul Tool cu atmosfera vechilor albume Opeth, nu are cum să fie greșit și el poate fi tratamentul perfect, atât pentru fanii Tool în așteptarea unui nou material discografic (la acea vreme), cât și a nostalgicilor Blackwater Park sau Ghost Reveries. Atât doar că la finalul piesei am avut parte de cea mai plăcută surpriză : un a capella făcut ca la carte, pe o linie melodică absolut senzațională, de Joel. Și pentru că uneori e suficient doar de o mică scanteie pentru un incendiu de proporții, acea secvență vocală a fost pentru mine scânteia pentru ca toată discografia Soen să fie luată album cu album și rulată pană la limita nebuniei. Albumul de debut Cognitive, lansat în februarie 2012, este de altfel un amestec inedit de sound Tool (nu neapărat teme) și teme Opeth, sau chiar Katatonia, restilizate, dar unde se întrevede și un stil al lor, al cărui port-drapel este vocea inconfundabilă a lui Joel.
Următorul album, Tellurian, lansat în noiembrie 2014, marchează prima delimitare stilistică din punct de vedere acustic de Tool. Soundul devine mai “personal”, iar zona textelor una cu un spectru mai larg al simbolisticii. Într-un interviu recent, Joel declara că “preferă titlurile dintr-un singur cuvânt, pentru a lăsa loc și interpretărilor personale ale celor care le ascultă muzica, chiar dacă ei au intenționat într-un anumit moment, un mesaj diferit”. Albumul consemnează și prima formulă de cvintet, Christian Andolf, completând sonoritățile cu partea de sintetizatoare și claviaturi. Soundul este unul mai complex, cu riffuri tot mai sincopate, care evită în mod inteligent atingerea zonei djent, fără să piardă din duritate. Un prim semn al unei evoluții care se dorea a fi cât mai independentă și în același timp distinctă, într-un peisaj dominat din ce în ce mai mult de clișee.
Pentru că primul meu contact cu ei a fost chiar înainte de lansarea Lykaia din februarie 2016, dar după lansarea oficială a clipului Lucidity, evident, nu m-am putut stăpâni să nu “studiez” acest material. Am făcut o mare greșeală, pentru că așteptarea lansării întregului album, s-a dovedit chinuitoare și anevoioasă. Însă odată lansat, acest album mi-a luat inima și mi-a cucerit definitiv mintea. Sonoritățile incluse pe acest album sunt cât se poate de Soen și probabil unul dintre cele mai originale materiale de prog metal din deceniul trecut, atât ca sound, cât și ca tematică. Un recital în forță, cu solouri foarte fine, amintind pe alocuri de Floyd sau Purple, expandând paleta expresivității într-un mod pe care nu l-ai fi crezut posibil. Iar textele completează într-un mod fericit tot acest festin acustic. Rafinamentul liniilor vocale, unde vocea pendulează între pasaje la limita romantismului (Lucidity) și a unor armonii în forță (Sectarian, Opal) a atins pe acest album un nou standard, pe care cu greu îl puteam vedea egalat. Acest album a fost lansat și într-o formula nouă, în care Lars Ahlund preia zona de claviaturi, iar Marcus Jidell cea de chitară. Singurul meu regret legat de acest material discografic, a fost masterizarea: pe pasajele aglomerate și în forță, cinelele sună amestecat, iar uneori riffurile de chitară sunt intenționat lăsate în spate, pentru a potența vocea. Chiar și overdrive-ul pedalei de distors, este puțin forțat, creând astfel un ușor efect de “încețoșare”. Probabil că nu am fost singurul nemulțumit, de vreme ce un revised Lykaia a fost lansat un an mai apoi, însă fără urmări notabile din punctul meu de vedere. Personal prefer prima formă a masterizării, însă nu fără să am un mic nod în stomac pentru acele detalii care lipsesc.
Februarie 2019, data lansării celui de-al patrulea material, Lotus, m-a prins fără niciun videoclip vizualizat și fără nici cel mai mic indiciu asupra a ceea ce urma să fie lansat. Mi-am autoimpus această caznă, tocmai pentru că experiența anterioară fusese traumatizantă. Așa că, am decis în drumul spre casă, să fac o vizită la Media Marktul vienez și să mi-l iau în format fizic. Răbdarea și strategia mea au dat roade. Am fost atât de încântat de materialul lansat, că aproape am lăsat orice preocupare deoparte câteva săptămâni la rând. Ba mai mult, calitatea masterizării, pe care am perce-put-o mult peste ce s-a intamplat pe Lykaia, mi-a adus zâmbetul pe buze și liniștea că și ultimul bastion în calea lor ca trupă mare, a fost cucerit. A urmat apoi Posada 2019, unde am asistat la un concert articulat, cu o sonorizare impecabilă, un playlist perfect și cu o sesiune de autografe la final. Și aici vreau să mai punctez un aspect: dacă există ceva mai impresionant la trupa asta, poate chiar dincolo de actul artistic, este generozitatea lor extraordinară. Felul în care au rezistat încă două ore, după un concert de aproape două ore, în miez de noapte, răspunzând întrebărilor celor prezenți, făcând fotografii și semnând discuri, a fost un exemplu de atitudine de respect pentru cei care îi ascultă și îi îndrăgesc atât de mult.
Cu toată această retrospectivă în față, evident că și lansarea ultimului lor material discografic, Imperial, a fost una așteptată cu nerăbdare, dar în care m-am străduit să țin pasul cu toate aparițiile lor, și să mă repliez în fața noilor condiții dictate de vremuri. De câteva zile, am primit și CD-ul, motiv de bucurie că îl pot savura pe de-a-ntregul, cu toată bucuria pe care un album fizic ți-o poate da: grafică, versuri și muzică în cel mai bun format posibil. Am remarcat și aducerea basistului Oleksii Kobel și la fel cum modificarea de componență pe linia de chitară de la Lotus, cu Cody Lee Ford în locul lui Marcus Jidell s-a făcut fără a altera deloc filosofia de sunet Soen, constat aceeași notă și la această modificare. De precizat, că echipa care a masterizat Lotusul, este aceeași și pe Imperial, deci pentru cârcotașii ca mine, nu există motive de ridicat sprânceana. Tot pe zona de sound, este salutară și prezența viorilor și violoncelului pe piesele Monarch, Antagonist și Fortune. Ele aduc un mare plus de rafinament și grandoare completând în mod inedit soundul cu care deja ne-au obișnuit pe precedentele două albume.
Stilistic, acest album vine în siajul celor două, propunând același registru, cu două mici dar notabile diferențe: alt acordaj pe zona de tobe, basul puțin mai retras, iar ultima piesă, Fortune, este compusă și înregistrată într-o altă notă, una diferită ca și sound de Lykaia, Lotus sau celelalte piese de pe album. La prima audiție, am fost interesat să văd, în ce formulă vor repeta registrul Lykaia/Lotus (aproximativ același mod de aranjare a pieselor, unde doar o notă lirică suplimentară, face diferența între precedentele două pe zona instrumentală). Deși mi-a plăcut ca și album, nu pot să nu remarc o structură similară, o rețetă cu reinterpretări ale unor teme deja explorate. Cam ăsta ar fi singurul iz de reproș. Tot universul Soen așa cum îl știm, este prezent: riffuri percutante, break-uri marca Lopez, linii vocale melodice foarte plăcute, alternanțe de piese în forța cu piese mai lirice, piesa “altfel” de pe album. Personal imi plac foarte mult Lumerian, Illusion, Antagonist și mai ales Fortune. Temele abordate, inspirate de lumea tot mai divizată în care trăim, în care polarizarea de opinie și stigmatizarea nasc monștri, izolarea, alunecarea tot mai mult în zona digitală într-o realitate virtuală, sunt tratate și aici dintr-o perspectivă complementară celei de pe Lotus. Având 42 de minute, nu este genul de album care să obosească sau să plictisească. În niciun caz un ascultător de Prog Metal.
Într-una din după amiezile acestea, am auzit la radio, o idee: anii de glorie pentru a fi rock star au apus demult. Iar asta, deși poate părea o declarație dată pe repede înainte, cu o notă de nostalgie evidentă, nu poate totuși să eludeze realitatea în care trăim și felul în care ascultăm muzica. Felul în care ne raportăm la mesajul artistic, dorința de a avea cât mai sintetizată informația, deși în mod paradoxal ne plictisim repede și căutăm tot mai multe informații, poate și un anumit nivel de superficialitate cu care uneori alegem să catalogăm un act artistic, ne arată că timpul nu mai are răbdare cu eroii zilelor lui. Și e păcat, pentru că adesea îi descoperim prea tărziu, în aură de legende și uităm să oferim prezentului gloria care i se cuvine. Iar pentru mine Soen, este unul dintre acele nume mari ale prezentului, de care aleg să mă bucur. Nu cred că prezentul mai are nevoie de rock star-uri, ci doar de artiști care să se bucure în cel mai uman mod cu putință de recunoașterea valorii muzicii lor.
Comentarii recente