Armand bântuia pe străzile Timișoarei. Parcă mai ieri, mulțimea vuia la unison, într-o emulație care il făcuse până și pe un nemuritor ca el invidios. Se adunaseră acolo pentru niște idealuri pământene, pe care el le mai văzuse de-a lungul veacurilor. Chiar au crezut, pentru o clipă, că, peste generații, lucrurile vor arăta altfel. Însă griul prezentului și pustiul străzilor deghizate in atmosfera de sărbătoare îl lăsau pe Armand în voia gândurilor sale sumbre:
A fost un an ca nicicare altul. Era clar că anus mirabilis 2019 nu va putea fi urmat de un altul pe măsură, dar totuși…
În tot acest context, a fost un an de reorientare muzicală și pentru mine. Esența a rămas aceeași, în materie de gusturi, dar contextul m-a determinat să aduc în prim-plan abordările transformative, cele cu adevărat progresive în spirit, și să mă concentrez pe acestea, în dauna “more of the same”-ului din zonele de retroprog sau progmetal. De aceea, nu veți vedea pe listă Haken, Pain of Salvation, Tigran, JP sau alte albume care nu m-au atins așa cum poate ar fi făcut-o în alți ani, deși le-am ascultat cu plăcere.
Mai jos, câteva dintre bornele progresive ale acestui 2020, an în care capacitatea noastră de adaptare ne-a arătat cât de repede ne putem atinge limitele ca specie, în ciuda mileniilor de evoluție:
Albume:
Fates Warning – Long Day Good Night
Pentru că se poate îmbătrâni și frumos în progmetal, fără a cădea în ridicolul auto-copierii.
Novena – Eleventh Hour
Pentru că, după cum bine spunea confratele meu, câteodată side-project-ul bate trupa ta principală. Și pentru Corazon, melodia mea prog preferată din acest an.
Lazuli – Le fantastique envol de Dieter Böhm
Pentru că e magnum opus-ul unei formații de suflet, extrem de subapreciate, o superbă odă închinată fanilor muzicii de nișă.
Gavin Harrison & Antoine Fafard – Chemical Reactions
Pentru melanjul orchestral–fusion–prog. Și pentru Gavin Harrison, care, încet dar sigur, devine unul dintre cei mai mari toboșari ai tuturor timpurilor.
J. G. Thirlwell & Simon Steensland – Oscillospira
Pentru această colaborare fantastică între doi maeștri ai disonanței ordonate, materializată într-o bijuterie de avant.
Kyros – Celexa Dreams
Pentru că e melanjul perfect între kitsch-ul power pop-ului optzecist și prog. Un album pe care îl ascult întotdeauna cu zâmbetul pe buze.
Dirty Loops – Phoenix
Pentru că fascinantul trio suedez ne arată că există și soul/R&B/pop virtuos, curat, dinamic și elegant, fără excursii structurale a la Collier.
Hamilton: An American Musical
Pentru încă un melanj, de data aceasta între musical și hip-hop, pop și multe alte genuri. Pentru îndrăzneala libretului, influența sa culturală și puterea cu care ne-a arătat că se poate inova în mainstream și în acest deceniu, nu doar în anii ’70. Și pentru că a contribuit la estomparea granițelor segregării ideologice, rasiale sau sexuale. (NB: 2020 a fost anul apariției pe streaming a înregistrării live a musicalului ce a debutat în 2015 pe Broadway.)
Live-uri pandemice:
A fost un an marcat însă nu doar de apariții discografice noi, ci și de o reașezare a modului în care artiștii își prezintă live materialul. Condiționați de limitările adunărilor cu public, am avut și aici câteva exemple care au reușit să se adapteze condițiilor și ecranelor aflate între public și interpreți, ecrane care au făcut ca experiența unui live în 2020 să fie una total diferită:
Moron Police
Surpriza happy prog a anului. Albumul lor de anul trecut m-a prins doar anul acesta. Un live la fel de jucăuș ca albumul, o doză necesară de voie bună pentru acest an.
Major Parkinson
Extrem de bine realizat și atmosferic. Ecouri de Tom Waits, cu o doză în plus de ironie postmodernă. Cadrul concertului și prestația trupei au potențat farmecul Major Parkinson – iată o trupă pentru care acest format a funcționat.
Devin Townsend
Combinația introvertit – perfecționist a fost o rețetă de succes pentru această perioadă, astfel că Devin a organizat aproape lunar concerte online memorabile, în care a utilizat la maxim tehnologia și a compensat lipsa publicului și a unei locații fizice prin tot felul de trucuri.
Leprous
La fel ca în cazul lui Devin, perfecționismul trupei lui Einar și-a spus cuvântul. Am avut până la această dată parte de patru concerte în acest an, toate memorabile, cu o atmosferă din punctul meu de vedere cu nimic mai prejos față de un live Leprous cu public, mixate și filmate spectaculos. Succesul live-urilor Leprous a evidențiat potențialul uriaș al prezenței virtuale în actul artistic, modelul hibrid fizic-virtual fiind ceva la care industrial muzicală ar trebui să se gândească, post-pandemie.
Live-uri antepandemice:
Anul acesta a adus însă nu doar albume noi sau live-uri cu totul speciale, ci a marcat și apariția înregistrărilor unor concerte remarcabile din anii precedenți:
Ayreon – Electric Castle Live and Other Tales
Cel mai bun concert văzut de mine până acum, așa cum menționam într-un articol care pare din alt secol, dar de care ne desprinde doar an.
Devin Townsend – Order of Magnitude, Empath Live vol. 1
Al doilea cel mai bun concert văzut live de mine până acum, cu Devin și trupa sa de artiști aleși pe sprânceană, aflați toți în mare formă, la Londra, trecându-ne prin Empath și baletând, la propriu și la figurat, printr-o paletă stilistică remarcabilă.
Flying Colors – Third Stage: Live in London
Cel mai accesibil din punct de vedere muzical supergrup al lui Portnoy, tot la Londra, cu o înregistrare, chiar dacă nu la nivelul precedentelor două concerte menționate mai sus, ce exudă de acel joie de vivre tipic pentru binomul Mike & Neal și acoliții lor într-ale retroprog-ului și genurilor conexe.
Cam ăsta a fost 2020. Un an ciudat, de reașezare pe scară largă. Să ne auzim și să ne vedem cu bine, pregătiți pentru surprizele lui 2021. Prog on!
Comentarii recente