O epidemie cu un virus necunoscut, a luat prin surprindere întreaga lume. Avea să aducă o perspectivă amară celor ahtiați după socializare, concerte, călătorii sau distracții mărunte. Lumea a fost adusă la tăcere, obligată să observe cum viața poate continua și fără ca muritorii să-și lase amprenta asupra a tot ceea ce îi înconjoară. Obligat la izolare, omul a înțeles că trebuie să se reinventeze. Iar ARTA a fost arma secretă. Drumul lui spre nemurire. Pentru mulți, muzica a fost o binecuvântare. O doză de laudanum.
Se întoarse cu spatele către reportofon, și cu ochii ațintiți spre luminile orașului, își continuă povestea:
Abundența materialelor de anul acesta, cu o paletă foarte largă de genuri și abordări, a fost într-adevăr una remarcabilă. Fapt care a făcut ceva mai dificilă alegerea unor titluri care să încapă într-o listă a preferințelor. Așa că o să o iau de la poziția 10 spre vârful clasamentului
Pe locul 10 – White Walls – Grandeur. Un album foarte solid, la care am apreciat foarte mult tehnica și mixajul. Cred că este încurajatoare existența unei trupe de acest gen, pe scena autohtonă. Personal le doresc să continue și să ajungă cât mai sus, pentru că au toate elementele necesare pentru a ajunge sus de tot.
Pe locul 9 – The Amorphous Androgynus and Peter Hamill – We Persuade Ourselves We Are Immortal. Un album în care space rock, psihedelic și vocea inconfundabilă a lui Peter Hammill dau savoare unui material bine inchegat si inedit în peisajul actual. Singurul element asupra căruia nu sunt sigur, este poziția lui în această listă, pentru că nu am apucat să-l disec pe îndelete.
Locul 8 – Plini – Impulse Voices. Pentru cineva care nu agreează foarte mult zona de djent, acest album a arătat că poți fi original și dacă ești tehnic. O surpriză extrem de plăcută, venită pe final de an, care m-a ținut captiv ore bune de audiții.
Locul 7 – Millenium cu ultimul lor album de studio – The Sin. Deși Riverside domină scena progului modern din Polonia, Millenium demonstrează că longevitatea merge foarte bine cu inspirația. Au o discografie bogată, în care au încercat totul de la art prog la neo prog și le-a ieșit foarte bine. Albumul de față nu face excepție. Pentru mine personal, sunt un must have.
Locul 6. – Lazuli – Le Fantastique Envole de Dieter Bohm – un album concept, despre care am scris la momentul apariției lui. Amprenta acestui album a rămas cu mine și probabil va mai rămâne mult timp de-aici înainte.
Locul 5. Adrian Tabacaru – Lucifer – A Rock Opera. De departe cea mai plăcută surpriză, pentru că acest album a dovedit din plin că și la noi se poate. Si nu oricum. Un album de poveste la care am un singur reproș : lipsa unui suport fizic.
Locul 4. Wobbler – Dwellers Of The Deep. Această trupă nu a reușit să creeze un impact prea puternic asupra mea, până la lansarea acestui material. Însă de la apariție si până acum, nu prea trece săptămâna fără să ajungă măcar o dată la audiții. Un model al felului în care retro progul poate coabita cu noile tendințe. Și pentru cei ancorați în ambele lumi, e o încântare la superlativ.
Locul 3. Kristoffer Gindelow – Homebound. Un album ambiental, la limita clasării în categoria de prog, însă ce material… Sunet de 10, interpretare sensibilă, atmosfera creată în cel mai original mod (tipic scandinav) … “Sometimes, less is more”. Și când se întâmplă să înțelegi asta, rezultatul este unul cu adevărat memorabil. Și dacă doar muzica ar fi de analizat, tot ar fi un material redutabil pentru orice candidat. Dar unde mai pui, că fiecărei piese i s-a făcut un clip special, iar DVD-ul care însoțește materialul audio este wow! Artwork-ul din spatele acestui material merită toate laudele. Încă nu sunt sigur dacă nu merita să fie mai sus. Cu siguranță nu mai jos, în această ordine a preferințelor.
Locul 2. Novena – Eleventh Hour. Așa da! DA cu toată inima și din tot sufletul. Iată cum un side project poate fi mai bun decât un main project (vă rog să fiți indulgenți și să nu dați cu piatra). Acest album s-a instalat confortabil în zona de audiții și nu s-a prea dus des de lângă sertar, mai ales în prima parte a anului. Pur si simplu sublim.
Locul 1… Probabil cea mai surprinzătoare alegere, atât pentru voi cei care citiți aceste rânduri, cât și pentru colegii din redacție. O descoperire pe care am făcut-o cu ocazia lansării acestui album (al treilea al trupei, dacă includem și EP-ul de debut) și care îmi ocupă playlistul oriunde m-aș afla. Da. Are niște influențe de Tool, Soen, Dream Theater, dar are și elemente iberice și un amestec fin de metal bine dozat cu zone retro. Glasswork – Metabole. Cu siguranță, o trupă care merită toată atenția și tare mi-aș dori s-o vedem live și pe la noi.
Din considerente legate de numărul de poziții, au rămas foarte aproape de acest top (deși nu sunt sigur nici acum pe a doua jumătate a lui ca și ordine), următoarele albume :
Derek Sherinian – The Phoenix
Pattern Seeking Animals – Prehensile Tales
Pure Reason Revolution – Eupnea
Tigran Hamasyan – The Call Within
Katatonia – City Burials
John Petrucci – Terminal Velocity
JPL – Sapiens Chapter 1/3 : Exordium
Arabs In Aspic – Madness And Magic
Antoine Fafard & Gavin Harrison – Chemical Reactions (pur și simplu nu am ascultat tot albumul, pentru că încă nu mi-a ajuns coletul cu CD-ul)
Sons Of Apollo – MMX
Mi-au plăcut foarte mult și fiecare dintre ele are ceva aparte care îl poate propulsa oricând în clasamentul de mai sus. Deocamdată, am decis să rămân cu această formulă.
Aș mai insista cu câteva mențiuni:
Cel mai bun debut al anului : Rubber Tea cu al lor Infusion. O trupă tânără, din zona fusion, cu o maturitate excepțională, atât în zona de compoziție cât și în cea de interpretare.
Cel mai bun album live : Ayreon – Return to the Electric Castle
Cel mai bun album not prog : Joe Bonamassa – Royal Tea
Cel mai reușit eveniment prog al anului (evident pentru mine personal): Concertul aniversar Metropolis P2 – Scenes From a Memory de la Budapesta, prins in extremis cu doar câteva săptămâni înainte de pandemie.
Comentarii recente