The Pineapple Thief “Versions Of The Truth”
Țară: UK
Gen: Rock Alternativ Progresiv
Casă de discuri: Kscope
Dată de lansare: 4 Septembrie
Ajunși la cel de-al 13-lea album de studio, britanicii de la The Pineapple Thief extind conceptul abordat în versurile – o contemplare a lumii noastre post-adevăr – precedentului „Dissolution”. La nivel muzical, trupa țintește mai sus și își întărește sound-ul după decenii de compus muzică. Continuă să poarte torța prog rock-ului, și să adune fanii Steven Wilson, Radiohead, Anathema deopotrivă, pentru a asculta „Versions Of The Truth”.
Chiar dacă aranjamentele sunt mai simple și sound-ul unul mai comercial, Bruce Soord armonizează excelent versurile cu percuția lui Gavin Harrison. „Versions Of The Truth” este versiunea mai moale a lui „Dissolution”, însă indiferent dacă vorbim despre balade ca Deamons și Driving like maniacs sau piese cu momente mai săltărețe precum Versions of the Truth și Breaking it All, toboșarul Harrison întreține negreșit atmosfera.
Preferatele mele de pe album sunt melodia care dă numele albumului, Out of Line și Too Many Voices. Prima este caracterizată de o compoziție plină, bogată și încapsulează spiritul albumului, pe când ultimele două sunt deosebite: se remarcă printr-o liniște bine plasată, care empatizează cu durerea și prin câteva note de pian care-ți sfâșie sufletul.
text integral (Marius Honceriu): https://prognotes.ro/2020/10/06/pineapple-thief-versions-of-the-truth/
Gazpacho “Fireworker”
Țară: Norvegia
Gen: Art Rock/ Rock Progresiv
Casă de discuri: Kscope
Dată de lansare: 18 Septembrie
Gazpacho este unul dintre grupurile care și-a sculptat un loc unic în universul melodic și atmosferic, folk, simfonic și de art rock. În cei aproape 25 de ani de activitate, norvegienii au devenit cunoscuți pentru albume ca „Night” (2007) și „Demon” (2014), și comparați cu trupe precum A-ha, Radiohead, Talk Talk, Muse, Marillion și Porcupine Tree.
Fireworks, cel mai recent și cel de-al 11-lea material de studio din cariera trupei, reprezintă dovada că piese precum Space Cowboy, Sapien, Clockwork sau Fireworks, pe cât de calme, pe atât de răvășitoare, pot ridica ștacheta foarte sus când vine vorba de discografie.
Pe Fireworks regăsim aceeași mișcare în simfonie ca cea regăsită în muzica Muse, ce învită la mișcări hipnotice. Sextetul îmbină rezonanța barocă realizată la vioară și clape, cu elemente tribale date de tobele lui Robert R Johansen și cu accentele heavy redate prin rif-urile lui Jon-Arne Vibo. Versurile au o fațetă filisofică care invită la reflecție și parcurgere atentă. Iar tema albumului care se concentrează asupra subconștientul nostru, partea instinctuală care ne conduce gândirea, acțiunile și răspunsurile la amenințări reale sau percepute, merită digerată împreună cu trilogia lui Yuval Noah Harari. Lucrări de nonficțiune care, în opinia mea, vin să completeze conceptele dezbătute de muzica Gazpacho.
Dog Is My Copilot “Enisala”
Țară: România
Gen: Post-rock
Dată de lansare: 9 Octombrie
Cele mai mari surse de inspirație se găsesc întotdeauna în jurul nostru, chiar dacă uneori ne despart fizic mulți kilometri de ele. Pentru Mircea, destinația a reprezentat-o Enisala, drumul până acolo și compania. Din toate acestea s-a născut primul EP al proiectului său solo Dog is my Copilot.
EP-ul este un drum progresiv prin toate apusurile și răsăriturile văzute în oglinda retrovizoare sau simțite pe pielea mâinii scoase pe fereastra mașinii. Ascultăm cuprinși de senzația că, cu cât suntem mai aproape de destinație, cu atât se întâmplă mai multe lucruri, iar fiecare dintre cele 4 popasuri este o altă bucurie: D21; Saviemme; Radio Progres; Go Home and Come Tomorrow. Prima și ultima bucată muzicală sunt preferatele mele. Piesa D21 reprezintă o coloborare cu Piotr Kowalki, chitaristul trupei Glasgow Coma Scale [DE], iar Go Home and Come Tomorrow se bucură de vocea lui Cosmin Lupu pentru partea de cor.
În prima parte a melodiei Go Home and Come Tomorrow chitara repetă câteva acorduri care devin obsedante după câteva audiții, apoi mărșăluiește alături de tobele mânuite de Edoardo De Santis de la The Chasing Monster. Ca mai apoi, la 2:15 să auzim vocea lui Cosmin Lupu acompaniată de riff-urile lui Mircea și încadrate ulterior și la solistică. Instrumentalul este grandios, chitara este vedeta din prim-plan și totul vibrează în ritm de post rock.
text integral: https://prognotes.ro/2020/10/16/dog-is-my-copilot-enisala/
Crippled Black Phoenix “Ellengæst”
Țară: UK
Gen: Psihadelic, Post-rock
Casă de discuri: Season of Mist
Dată de lansare: 9 Octombrie
Formată în 2014, Crippled Black Phoenix refuză să stea mereu sub o singură umbrelă stilistică și se mută de sub post-rock, sludge, experimental, sub post-punk, doom rock sau gotic rock. Grupul este deja la a treia sa reîncarnare, după ce și-a schimbat componența de-a lungul timpului și a ajuns la un line-up ideal (Justin Greaves, Belinda Kordic, Helen Stanley și Andy Taylor) cu care să lanseze „Ellengæst”, un album întunecat, atmosferic și bogat în colaborări.
Cry of Love de pe „Ellengæst”, reprezintă un tribut adus animalor și al iubitorilor de animale. Această baladă tristă este adusă la viață cu ajutorul vocilor lui Ryan Patterson și a lui Suzie Stapleton și este caracterizată de un vibe gotic specific Sister of Mercy sau Fields of Nephilim. Într-o notă asemănătoare, dar ușor mai doom, Belinda Kordic și Gaahl (Gorgoroth) se reunesc într-un duet remarcabil pe piesa „In the Night”.
Pentru sfâșietoarea Lost, Crippled Black Phoenix se dă peste cap și îl cooptează pe Vincent Cavanagh (Anathema) pentru o colaborare de excepție în care acesta rostește „We are lost as humans” de mai multe ori. Melodia vine așadar la pachet cu un mesaj puternic despre declinul umanității prin lipsa de compasiune vizavi de natură, animale și oameni. Instrumentalul este empowering – trist, dar încărcat de speranță, și toate elementele, de la toba în ritmuri tribale, la chitara care răsună într-o spirală furtunoasă, îmbracă versurile și le conferă vibrația și emoția necesare pentru a ajunge departe, la urechile tuturor ascultătorilor.
White Walls “Grandeur”
Țară: Romania
Gen: Progressive Metal
Dată de lansare: 23 Octombrie
În anul 2009 pe malurile Mării Negre lua naștere White Walls, trupa de metal progresiv cu un sound influențat de acte precum The Ocean, Opeth,
Tool și Karnivool. Constânțenii au cunoscut un parcurs grozav odată cu lansarea albumului „Mad Man Circus” (2010), care a fost urmată de participarea la ediția din 2011 a ProgPower Europe Festival. De asemenea, pentru realizarea materialului „Escape Artist” (2013), White Walls au colaborat cu Alan Douches pe partea de mastering și cu Costin Chioreanu pentru artwork.
White Walls nu s-au oprit niciodată din evoluție și continuă să dovedească acest lucru cu „Grandeur”, un material discografic solid, cu o compoziție extrem de reușită și o înregistrare imprecabilă, datorată lui Forrester Savell (cunoscut pentru realizare mix&master Animals as Leaders și Kanivool).
Îmi e foarte greu să-mi enumăr preferatele pentru că în fiecare melodie există câte un pasaj sau un element care te face să tresari: de la breakdowns, riff-uri explozive și voce agresivă, Gojira style, cum găsim pe Locked-In Syndrom și Holy Worse, la armonii vocale Leprous & Vola style, ca pe Home Is On The Other Side și Month’s End, sau pur și simplu un vibe catchy și degajat a la Mastodon, pe False Beliefs și Starfish Crown.
interviu WW: https://www.youtube.com/watch?v=XGEuX2bun_Y
Millenium “The Sin”
Țară: Polonia
Gen: Neo-prog
Casă de discouri: Linx Music
Dată de lansare: 26 Octombrie
Născută în 1999 în familia trupelor de neo-prog polonez, precum Collage, Satellite, Believe și Moonrise, Millenium impresionează cu un sound ce amintește de începuturile Pendragon, Marillion, de Pink Floyd și clasicul Genesis. Discografia Millenium cuprinde nu mai puțin de 17 albume, dintre care trebuie amintite „Vocanda” (2000), „Puzzles” (2011), „Ego” (2013 și „In Search of the Perfect Melody” (2014).
Polonezii revin în 2020 cu „The Sin” care nu produce o întorsătură stilistică. Grupul rămâne pe binecunoscuta cale a rockului neoprogresiv cu un ton pinkfloydian, însă nu face excepție de la calitate.
Intervențiile pe chitara gilmouriană a lui Piotr Płonka sunt foarte dese, iar solo-urile tânguitoare sunt o plăcere. Elemente precum sunetul unui flaut (de fapt un synth) realizat în stilul lui Ian Anderson, o claviatură discretă și liniștitoare în stilul lui Richard Wright sau backing cu voci feminine, reprezintă deliciile albumului. Materialul cere o audiție integrală, dar pentru o experiență imediată și de impact, recomand cu căldură cele două melodii din partea finală a materialului, Sloth și Greed.
Draconian “Under a Godless Veil”
Țară: Suedia
Gen: Gothic Doom/ Death-Metal Progresiv
Casă de discuri: Napalm Records
Dată de lansare: 30 Octombrie
Draconian sunt o trupă cu un catalog solid de materiale muzicale așezate sub umbrela metalului extrem, de la black metal, la death și doom. Însă Draconian a căutat de-a lungul timpului un sound mai matur care s-a concretizat în 2012 odată cu alăturarea lui Heike Langhans, una dintre vocalistele mele preferate, și lansarea ulterioară a albumului „Sovran” în 2015.
Heike mângâie cu vocea sa cristalină fiecare sunet de pe „Sovran” și dă viață unor melodii superbe, precum Rivers Beetween Us, Stellar Tombs și Marriage of Attaris. Pe „Under a Godless Veil” deja îi pot compara vocea cu a unui înger îndurerat și mulțumită alăturării vocii aspre a lui Anders Jacobsson, melodii ca Sorrow of Sophia, Sleepwalker și The Sacrificial Flame funcționează ca un duet între My Dying Bride și Sharon den Adel (Within Temptation).
Muzica îmbină strașnic pasaje de death metal progresiv cu funeral doom, iar versurile de pe „Under a Godless Veil” scot la iveală viața frumoasă, vibrantă și intensă adâncită bine în cuvinte gri precum fragil, depresiv și dureros. Contrastele sunt la fiecare pas, iar ascultătorul poate fi fermecat instant de melancolia lichidă din vocea Heikei sau învăluit treptat în vraja lui Anders.
Ring van Möbius “The 3rd Majesty”
Țară: Norvegia
Gen: Retro-prog
Casă de discuri: Apollon Records Prog
Dată de lansare: 30 Octombrie
Retro prog-ul nu a sunat niciodată mai bine, trupe precum Wobbler, All Traps On Earth, Beardfish, Trespass, The Night Watch sau Ring van Möbius readuc în prezent un sound cu reminescențe Emerson, Lake&Palmer, Van Der Graaf Generator și King Crimson. Ring Van Mobius, o prezență foarte fresh pe scena din Norvegia, încearcă să dovedească cu cele două albume de studio, „Past the Evening Sun (2018) și noul „The 3rd Majesty”, că folosirea echipamentului vintage, compunerea și interpretarea muzicii cu un sound din perioada 1970-73, este mai în trend ca niciodată.
Thor Erik Helgesen (voce, clape), Håvard Rasmussen (bass) și Dag Olav Husas (tobe) defilează muzical sub sloganul „Progressive rock straight from 1971, but made today”, iar „The 3rd Majesty” este un album de prog retro simfonic vibrant. Se remarcă prin vocea caldă și expresivă a lui Helgesen, sunetul de orgă Hammond, bass și tobe pretențioase, dar și o interpretare pe cât de eclectică, pe atât de curată și originală.
Suita The Seven Movements Of The Third Majesty care se întinde pe o perioadă de 22:06 reprezintă o adevărată călătorie melodică în care se face trecerea de la o fanfara pompoasă, la o deschidere simfonică de sintetizator și moog, și din care orga, fie că e distorsionată în stilul lui Jon Lord, fie că e clară și aerisită, este omniprezentă. Desigur, schimbările intrigante de tempo de pe Illuminati, atmosferă gotică produsă de viorile de pe Distant Sphere, sau The Mobius Ring unde bassul este scos în față și orga este iar protagonistă, transformă deopotrivă „The 3rd Majesty” într-un material sofisticat, complex și interesant.
Fates Warning “Long Day Good Night”
Țară: US
Gen: Metal Progresiv
Casă de discuri: Metal Blade Records
Dată de lansare: 6 Noiembrie
Cunoscută ca una dintre trupele pioniere ale metalului progresiv, alături de Dream Theater și Queensryche, Fates Warning și-a început activitatea în 1982, fiind puternic influențată de valul trupe de heavy metal britanic, dar și de power metalul american care se afla în plină ascensiune. Și scriu toate acestea pentru fanii de muzică progresivă și nu numai, dar și pentru că pentru o trupă cu o carieră 35+ caracterizată de prosperitate și longevitate, sunt foarte importante istoria, originile sale.
Cu o discografie importantă în spate, putem trage linie și concluziona faptul că muzicienii americani au creat, fără îndoială, unele dintre cele mai îndrăznețe și inovatoare albume de metal progresiv, dar în același timp, și unele mai puțin inspirate. În ansamblu această trupă a dovedit că are puterea de a reinventa sunetul de nenumărate ori și continuă să o facă, revenind în scenă la patru ani după „Theories Of Flight”, pentru a lansa cel de-al 13-lea album de studio, „Long Day Good Night”.
Now Comes the Rain, Scars și Begin Again sunt reprezintă o mică mostră din „Long Day Good Night”, dar una suficientă pentru ca ascultătorul să se întoarcă cu un feed-back pozitiv și cu dorința de a auzi mai mult. Spre exemplu, Now Comes the Rain, favorita mea și live track-ul perfect, posedă o linie melodică simplă și atrăgătoare și este încărcată cu nostalgia anilor ’80.
Plini “Impulse Voices”
Țară: Australia
Gen: Fusion Instrumental
Dată de lansare: 27 Noiembrie
Plini este artistul independent care s-a remarcat prin prezența pe internet și rețele sociale, multitudinea de single-uri, colaborări și prin interpretările live remarcabile. Deși activ doar din 2011, discografia sa constă în mare parte din EP-uri (trilogia „Other Things-Sweet Nothings-The End of Everything” și „Sunhead” din 2018) și abia mai apoi din cele 2 albume, „Handmade Cities” (2016) și actualul „Impulse Voices”. Plini a atras foarte multă atenția asupra talentului său și a primit aprecieri inclusiv de la chitaristul Steve Vai care l-a numit „the future of exceptional guitar playing”. Și tot acesta, a spus despre „Handmade Cities” că este unul dintre cele mai moderne, profunde din punct de vedere melodic, ritmic și armonic și bine gândite albume de chitară instrumentală, pe care le-a auzit vreodată.
Toate aceste cuvinte aș spune că sunt valabile inclusiv pentru „Impulse Voices”, cu mențiunea că echipa sa de muzicieni face o treabă excepțională. Toboșarul Chris Allison, spre exemplu, e de admirat cum reușește să strecoare printre sunetele metalice de chitară, exact nivelul de energie necesar fiecărei melodii.
Papelillo e mișto, alunecă dintr-un blues emoțional, în niște riff-uri care spre final se transformă într-un soi de djent. Desigur, ca un fan mai mare de metal mi-aș dori ca melodia să dozeze diferit pasajele astea, însă până să mă plâng prea tare dau de Perfume. O melodie care deși explorează continuu aria modernă și electronică a muzicii, mă aruncă într-o nostalgie care mi-aș dori să nu se termine niciodată. A, da, și-mi amintește puțin de serialul „Stranger Things”.
Comentarii recente