Ei și vine o zi când orice călătorie, oricât de exotică și inedită ar fi, se sfârșește, iar în locul ei, vă propun de această dată, un episod în care să dăm Cezarului ce-i al lui. Astăzi ne vom opri asupra unui proiect inedit și prin prisma componenței trupei, Blood Sweat & Tears, o trupă care a adunat artiști atât din Statele Unite, cât și din Canada. Astăzi considerăm aproape o normalitate un proiect cu artiști din diferite colțuri ale lumii, însă în lumea anilor ‘60, acest obicei putea fi privit mai mult ca o extravaganță decât ca o stare de fapt.
O trupă destul de puțin cunoscută din păcate, o trupă care a știut să alăture în mod natural și original, bluesului elemente de jazz, jazzului elemente de dixieland, dixielandului elemente de funk, iar peste toate, o doză de rock clasic. Rezultatul, în ciuda a ceea ce ați putea crede din această descriere, un mix tonic, pe care criticii vremii l-au considerat a fi primul proiect de rock-jazz, pentru ca mai apoi să îl considere un fusion demn de orice anuar al Progresivului. Dincolo însă de catalogări și încadrări, vorbim astăzi despre un proiect ale cărui schimbări de componență au fost și elementul catalizator pentru schimbarea direcției artistice, iar aceasta nu a încetat niciodată să surprindă ascultătorul. Cu o discografie bogată, cu albume diferite între ele, cu o notă extrem de proaspătă, raportată la momentul lansării, este genul de nume care nu putea scăpa Tonomatului.
Un alt element particular al acestui proiect, este diversitatea instrumentelor prezente, fapt care dă o notă de versatilitate aparte, diferit de orice pană la ei și relativ puțin replicat după.
O componență extrem de solidă, cu artiști de top, într-o prezența activă atât pe albumele de studio cât și în prestațiile live, manifestând un apetit aparte atât pentru zona de improvizație, cât și pentru cea de compoziție clasică.
Trupa a luat ființă în New York în 1967, incluzând în formula de start pe Al Cooper (clape și voce), Randy Brecker (trompetă), Jerry Weiss (corn, trompetă, flaut, voce), Fred Lipsius (saxofon alto), Dick Halligan (clape, trombon, flaut, voce), Steve Katz (chitară, muzicuță, mandolină, voce), Jim Fielder (bas, chitară, voce), Bobby Colomby (tobe). Un octet format din multiinstrumentiști valoroși, cu o paletă de influențe extrem de bogată care avea să imprime albumul de debut in 1968, Child Is Father To The Man la casa de discuri Columbia. Albumul se remarca printr-o abordare foarte curajoasă a unor elemente de acid rock, psihedelic, simfonic și jazz, iar succesul de vânzări, le va aduce primul disc de aur. Dar și prima reformare. La un grup atât de eclectic, cu atâta personalitate gata să explodeze la orice ridicare din sprânceană, e lesne de înțeles că schimbarea componenței, nu a fost un moft, cât mai degrabă o formă de a duce proiectul mai departe.
Al doilea album al trupei, Blood Sweat & Tears, regăsește trupa într-o nouă formulă, una care se orientează mai mult pe influențe pop / R&B, deși baza rămâne rockul, iar anumite elemente de jazz, fiind încorporate cu multă discreție; în locul lui Al Cooper, îl găsim la voce pe David Clayton Thomas, la trompetă pe Chuck Winfield si Lew Soloff (înlocuindu-i pe Weiss si Brecker) si Jerry Hyman (trombon) se alătură celorlalți componenți. Albumul câștiga Grammy Award în fața mult mai titratului Abbey Road de la Beatles și aduce succesul discografic, însă, așa cum se întâmplă adesea în această lume măcinată de orgolii, și primele probleme.
Prezenți la Woodstock în 1969 în calitate de headlineri, înregistrările video lipsesc din cauza managementului care a considerat că nu au fost supuși înțelegerii și termenii pentru televizare. Ceea ce ar fi putut fi astăzi un reper în materie de live-uri alături de prestațiile unor Hendrix, Joplin sau Santana, rămân doar niște amintiri pentru cei prezenți și atât. Tot notorietatea a dus și la probleme privitoare la vize pentru turneul european din 1969 / 1970, trupa asociindu-se cu structuri guvernamentale pentru sponsorizarea turneului. Apariții live la spectacole precum cel de la Caesar Palace din Las Vegas sau semnarea coloanei sonore pentru filmul The Owl And The Pussy Cat, vor asimila trupa mai mult scenei mainstream decât uneia underground, fapt care va duce la părăsirea trupei de către un nucleu de fani care și-ar fi dorit-o mai degrabă o trupă liberă. În siajul albumului din 1969, vine si Blood Sweat & Tears 3, din 1970, cu piese compuse mai degrabă pentru topuri, însă în niciun caz, n-aș dori sa diminuez cu această observație, calitatea acestor compoziții, una cu totul excepțională. Dacă B S & T 2 și 3 au fost discuri de platină, cu o tentă mai pop decât albumul de debut, Blood Sweat & Tears 4, apărut în 1971, va aduce trupa din nou într-o zonă mai puțin accesibilă publicului larg, cu elemente de jazz mai pregnante, asta și datorită producătorului Don Heckman dar și a înlocuirii lui Jerry Hyman cu Dave Bargeron. Cu toate acestea, și acest disc va obține discul de aur și va deschide din nou ușa unor schimbări la nivel de componență și stil.
În ianuarie 1972, Clayton Thomas a ales drumul unei cariere solo, fiind înlocuit de Jerry Fisher, Lipsius a fost înlocuit de Lou Martini, iar Dick Halligan a fost înlocuit de pianistul de jazz Larry Lewis (Cannonball Adderley Quintet), formulei adăugându-i-se și Greg Wadenius (Made in Sweden) la chitară. În această formulă apare New Blood, un album mai apropiat ca și concept de fusionul clasic decât oricare dintre albumele precedente. Acest “nou sânge” infuzat de către noii protagoniști, mai apropiati zonei de jazz decât precedenții, vor face materialele B S & T mai apropiate de operele lui Herbie Hancock sau Chick Coreea, decât de ale unor nume mari din zona rockului.
Un an mai târziu, in 1973, Katz părăsește la rândul său proiectul, dedicându-se activității de producător, iar Winfield este înlocuit de Tom Malone. În noua formulă, apare No Sweat, un nou album chiar mai spre fusion, dar și cu elemente de funk. Un album dens, al cărui rezultate în materie de vânzări nu s-au apropiat nici pe departe de albumele de început.
Ultimul component din formula originală rămas, bateristul Bobby Colomby, se va retrage tot pentru activitatea de producător, încercând aducerea lui Clayton Thomas in speranța unei noi direcții care să aducă trupa pe urmele succesului de cu cățiva ani inainte. Într-o formulă nouă, asupra căreia Thomas a reflectat îndelung, a apărut în 1975 albumul New City, unul care va aduce o oarecare relaxare în soundul trupei, aceasta fiind din nou o apariție a topurilor, însă departe de gloria anilor 69-71. Următoarele componențe, unele extrem de scurte, vor fi încercări de a ține pe linia de plutire un proiect fără un plan pe termen lung. Printre numele perindate, îl amintim pe Jaco Pastorius, pentru cateva luni doar, pentru ca mai apoi să se alăture Weather Report cu care va scrie istorie. Albumul apărut în 1976, More Than Ever, se încadrează exact pe acest trend in care nicio direcție clară nu se arată la orizont. În aceste condiții, trupa va fi nevoită să se reorienteze către o nouă casă de discuri, Avenue Records, iar Thomas va opta pentru o altă formulă alături de instrumentisti canadieni. Această casă de discuri, era și casa de discuri a celor de la Tower Of Power, o trupă cu un mix de funk și jazz, aflată pe val la acea vreme. În consecință, încurajați de ideea de a aduce un suflu nou proiectului, albumul Brand New Day, este un album orientat spre zona funk, unde influențele jazz și cele rock sunt mai degrabă niște tușe. Suflul nou și relativ în pas cu vremurile, îl fac un album dezirabil și agreabil, dar fără foarte multe elemente de inovație și nici fără vreo aură de legendă.
Până în 1980, trupa își va căuta o noua identitate, schimbând formula in mod constant, însă albumul apărut in martie 1980, Nuclear Blues va reprezenta lucrarea cea mai nereprezentativă a trupei, fapt care va duce la dispariția ei în cele din urmă. Anumite formule au încercat de-a lungul timpului să aducă în cadrul unor concerte, spiritul Blood Sweat & Tears, trupa având ciar și o componentă actuală, care ocazional este prezentă în diverse festivaluri de Jazz sau Progresiv. Numele ei, dincolo de controverse, schimbări și mai ales reinventări, rămane unul de referință pentru orice ascultător de progresiv, iar prezența actualei formule în concerte, aduce un tribut modului în care atât de multe genuri au putut fi puse împreună sub aceeași cupolă.
Personal îndrăgesc primele patru albume ale trupei în mod special, însă parcurgerea integrală a discografiei lor, dincolo de încrengăturile cu alte mari nume ale zonei de jazz / fusion, mi-au reliefat o trupă specială, cu o interpretare de top și cu multe elemente originale. Vă provoc la un exercițiu de acest gen. De ce nu … cu o extensie spre alte nume pomenite aici. Cine știe ce minuni acustice vă vor mângâia timpanele. Un pic de curaj nu a omorât pe nimeni.
Comentarii recente