Și dacă tot ne-am apropiat de tărâmurile nordice și am poposit întâi pe meleaguri finlandeze, pentru ca mai apoi să surprindem puțin cu o analiză panoramică situația din peninsulă, astăzi vă propun să continuăm cu una dintre cele mai vechi trupe de progresiv scandinave și unul dintre port drapelele progului de avangardă : Samla Mammas Manna.
Atunci când încerci să ajungi la spiritul suedez, te duci cu gândul la orice dar nu și la zona de avant garde (cel puțin nu în muzica rock de astăzi). Avem destule nume actuale, extrem de diferite între ele, care ne plac în egală măsură și care ne propun un cocktail pe care cu greu îl refuzăm. Însă zona de avant garde, una puțin analizată până acum la rubrica de Tonomat, este una pentru care, exprimarea artistică dar și nivelul de interpretare trebuie să fie la cote maxime, pentru ca rezultatul final sa fie unul fluid și elocvent și nu un experiment ratat. Dacă atunci cand am vorbit de Dzyan și al lor spirit experimental, am remarcat calitatea excepțională a tehnicii componenților trupei și de această dată, este cazul sa ne plecăm în fața unor calități găsite de multe ori doar în zona de jazz a vremii și mai puțin în arealul muzicii rock.
Samla Mammas Manna ne propune o cu totul altă abordare, una făcută mai degrabă în spiritul Zappa, adică cu mult umor fin, rock de foarte bună calitate și elemente de jazz integrate natural într-un cadru sonor înregistrat cum puține înregistrări se făceau la începutul anilor ‘70. Dacă peste toate mai adăugăm și atmosfera cu trimiteri evidente la tematica circului, cu ale sale măști și deghizări, vom obține un tablou cu linii în care amestecul de contondent și cel de rafinament se întrepătrund și îți creează o imagine audio extrem de rară în arealul progului. Și dacă v-ați gândit că e vorba de un circ ieftin dâmbovițean cu sunete aleatorii, eterogen, v-aș recomanda mai degrabă să aveți imaginea unui spectacol marca Cirque du Soleil, în care rafinamentul completează în mod fericit zona de virtuozitate artistică. Evident, nu este un spectacol pentru cei slabi de inimă și fără o minimă inițiere, însă indubitabil, vorbim despre unul dintre cele mai spectaculoase și inedite proiecte suedeze la zi. Tocmai acest amestec de inedit și spectaculos m-a făcut să tratez în mod distinct această trupă într-un episod separat al Tonomatului.
Scena suedeză a anilor ‘60 era una eminamente pop, cu Abba ca și reprezentanți de seamă, stabilind record după record, atât în termeni de vânzări cât și ca audiență. În mod aș zice firesc, mișcarea progg suedeză, manifestată atât în teatru cât și film sau alte arte vizuale, a venit ca o alternativă la acest curent de mase, o alternativă care, în termeni politici condamnă consumerismul și notele aberante ale capitalismului (sună familiar?!). Deși cu puternice tente politice de stânga, această mișcare a cuprins un spectru larg de manifestări artistice, însă nu a fost niciodată un curent artistic asociat unui curent politic (vezi scena de la noi). Progg-ul suedez a fost mai degrabă un răspuns al “inadaptaților” vremii la curentul mainstream și la tendințele de uniformizare în materie de gusturi artistice. Punctul culminant a fost în 1975, când Stockholmul a găzduit unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică (și cele mai vechi) – Eurovision Song Contest. În contrapartidă, mișcarea progg a organizat un festival ilegal care-și dorea să atragă de partea lui toți ascultătorii de muzică necomercială și să ridice noi standarde în materie de exprimare, unele dintre ele evident atipice. Din această mișcare progg (diferită de arealul englez al progresive rockului sau art rockului), au făcut parte numeroase trupe, cu stiluri extrem de variate dar cu elemente evidente de inspirație din progul britanic si american : Bo Hansson, Trad, Kebnekajse, Jan Hammarlund, Hansson si Karlsson, Kaipa sau Ragnarok. Evident, limba textelor a fost preponderent suedeza, engleza fiind considerată prea comercială și asociată muzicii pop. Dacă progresivul din UK sau SUA poate fi privit ca o evoluție a curentului rock existent până la el, spre o diversitate, complexitate și rafinament superioare ca și exprimare, proggul suedez a fost mai degrabă o mișcare de rezistență și o formă de protest antisistem, o alternativă la omniprezentul pop, mediatizat intens pe orice canal media de promovare. Această diferență îl face adesea atât de special și de interesant , conferindu-i și un grad de originalitate aparte.
Samla Mammas Manna a făcut parte din acest curent, temele prezentate fiind alegorii ale unei societăți prea sistematizate și cu tendințe de “nivelare” ale spiritului artistic; deși citită și interpretată atent, muzica lor e un manifest antisistem, ea nu are elemente politice evidente sau trimiteri explicite (vezi textele Pink Floyd de exemplu), fiind mai degrabă o critică făcută cu umor și detașare. O observație fină asupra unui ecosistem, în care arta a rămas o armă critică și severă pentru manifestările care promovau excesiv un curent în care de (prea) multe ori și cu prea mare ușurință anumite creații deveneau artă și se transformau în trend.
Astăzi, privind cu detașarea unor decenii trecute, într-o lume tot mai confuză în materie de repere, ne uităm cu o oarecare nostalgie și constatăm că deși la acea vreme a fost contestată vehement de o parte a societății și de o minoritate artistică, muzica celor de la Abba, a trecut testul timpului, iar în contextul muzicii mainstream de astăzi, deși pop, o privim cu alți ochi. Ba chiar pe alocuri, ea influențează nume sonore în arealul progresivului de astăzi și reușește să mențină încă vie, acea nostalgie a unor întregi generații. Cu aceste reflecții personale, închei acest mic interludiu în lumea proggului și vă propun să ne întoarcem la discografia celor de la Samla Mammas Manna.
Înființată în 1969, trupa a avut ca și componență de start pe Lars Hollmer (clape), Hasse Bruniusson (tobe), Lars Krantz (bas) și Henrik Oberg (percutii). În 1971, debutează cu albumul self titled, reușind să atragă atenția asupra compozițiilor extrem de bine executate și foarte elaborate, însă cu un puternic aer Zappa. În 1973, Coste Apetrea (chitară) va fii cooptat în trupă și vor lansa albumul Maltid, un album în care spiritul Zappa este rafinat și prezent mai degrabă ca o tușă, trupa câștigând mult în originalitate și expresivitate. Acest album, este după părerea mea, unul dintre cele mai frumoase albume de avant garde din arealul european, încorporând elemente de jazz, Canterbury, rock, elemente folk și anticipează mișcarea RIO (rock in opposition), anumite elemente stilistice fiind prezente încă din această perioadă.
Klossa Knapittatet apărut in 1974, un titlu cu rezonanțe puternice în sloganul mișcării progg din acea vreme (Striviți capitalismul), a reușit să ducă mai departe spiritul ironic, anumite piese punând sub lupă inclusiv spiritul acestei mișcări, asupra căreia trupa atrage un semnal de alarmă, în sensul în care, orice exces sau radicalizare poate duce într-o extremă, fapt care le-a atras critica multor trupe și multor artiști ai vremii. Albumul parodiază foarte fin atât aceste excese din interiorul mișcării dar și anumite tendințe ale societății suedeze din acea vreme.
Snorungarnas symfoni apărut in 1976, va aduce ca și element de noutate, note de simfonic, atât ca și structură a pieselor, cât și ca sonorități, dar și adaptarea unor teme folk suedeze in mixul deja existent. Tot cu acest album, elementele RIO vor căpăta un nou contur, unul mai apropiat de sonoritățile acestui curent. Din cauza schimbării stilului, unul mai apropiat de zona folk suedeză, fusion și jazz rock, după acest album, trupa își va schimba denumirea in Zamla Mammaz Manna, titulatură sub care vor lansa trei albume : För äldre nybegynnare (1977), Schlagerns mystik (1978), Familjesprickor (1980).
Datorită modului în care a evoluat scena proggului suedez, dar și cea a curentului Rock In Opposition, membrii trupei, vor abandona proiectul în 1980 și vor face parte din trupa lui Fred Frith pe albumul solo al acestuia Gravity, apărut tot în 1980, un album considerat un reper al genului RIO.
Un nou capitol va fi redeschis in 1990, iar în 1999, vor lansa un nou album sub titulatura Samla Mammas Manna, Kaka. Urmează o serie de concerte in cadrul unor festivaluri de prog din Statele Unite sau Rusia, iar in 2002 îl vor coopta pe Tatsuya Yoshida la tobe și vor lansa albumul Dear Mamma, ultimul album al acestei trupe.
În 2008, Hollmer moare la Stockholm, iar trupa își încetează activitatea.
Spiritul și moștenirea artistică a acestui supergrup, nu încetează nici astăzi să inspire trupe atât din Suedia cât și din alte zone ale Europei.
Vă recomand cu căldură parcurgerea albumului Maltid, unul cu adevărat impresionant și relevant pentru zona de avant garde european.
În notele unui limbaj artistic politic corect, pe care societatea actuală îl promovează ca și mod de viață, un astfel de proiect ar fi imposibil in vremurile actuale. Reperele societății de astăzi, radicalizarea unor tendințe politice și-au găsit uneori contestarea în alte genuri (metal / extreme metal), și mai puțin în muzica prog suedeză post 1990. Un anumit spirit de analiză și reflexie însă, a rămas până și astăzi pentru marile nume ale momentului, un far călăuzitor peste apele învolburate ale Progului Scandinav.
Comentarii recente