Pentru episodul de astăzi vă propun o altă abordare. Una potrivită situației, pentru că trupa despre care mi-am propus să vă spun astăzi câteva cuvinte își cere un altfel de abordare decât celelalte. De ce?! Pentru simplul motiv că nu e atât de simplu să o încadrezi undeva.

Atunci când spui Italian Prog, te gândești desigur la acel subgen conex cu muzica simfonică și cu specificul unor trupe ca Premiata Forneria Marconi, Banco Del Mutuo Soccorso, Osanna, Biglietto Per L’Inferno sau Le Orme. Un blend de rock, simfonic și bineînțeles acel belcanto de care italienii nu se pot lipsi nici când fac vocalize la duș. Însă spațiul Progului anilor ‘70 din peninsulă a cunoscut și câteva elemente recalcitrante la rețeta clasică, care au avut alte abordări: Goblin a ales ca fusion-ul lor să fie coloana sonoră a unor filme devenite și ele niște repere în cinematografie, iar Perigeo a încercat o formulă de fusion dar cu un specific zonal.

Atunci când spui arie, în funcție de background, te gândești fie la noțiunea matematică prin care se calculează o suprafață, fie la cea muzicală – ariile lui Verdi și mai sunt ciudații, care vor spune că în afară de Area 51, alien intelligence și urzeli inteligent articulate, dar niciodată verificate, nu am fi existat astăzi ca și specie dominantă pe minunata Planetă Pământ. Deși teoriile conspirației sunt un subiect arzător, dezbătut cu aplomb de la cel mai versatil politician până la cel mai aprig consumator de alcool din satele mioritice, nu voi bate câmpii și nici nu voi insista pe acest subiect. Însă toate celelalte argumente din această introducere sunt valabile: sunt italieni, au încercat să aducă publicului o altă formă de prog / fusion și chiar dacă nu au la bază ariile lui Verdi, sunt (mai) ciudați și au compus o muzică pe care cu siguranță ai putea să o auzi în difuzoarele laboratoarelor din Area 51. Astăzi vorbim desprea AREA pur și simplu. 

Trupa s-a înființat în 1972 la Milano: Demetrio Stratos (voce, harpă, percuții), Giulio Capiozzo (tobe), Victor “Eddie” Busnello (saxofon si flaut), Patrizio Fariselli (clarinet, sintetizatoare), Leandro Gaetano (pian) Johny Lambizi (chitară) și Patrick Djivas (bas) a fost formula de start. O formulă eclectică, având în componență multi-instrumentiști foarte valoroși și talentați, unii dintre ei activând anterior în diferite proiecte și cu un bagaj cultural eterogen; evident că și rezultatul a fost un mix de rock progresiv, jazz, ethno balcanic, ethno arab, iar peste toate un puternic aer de experimental. Chiar înainte de lansarea albumului de debut, Lambizi se retrage, lăsând locul lui Paolo Tofani. Albumul de debut, lansat în 1973 la Cramps Label, Arbeit Macht Frei este genul de album care să te facă să te întrebi: dacă așa sună la debut, oare cum vor suna după niște ani de experiență? Un debut în forță, cu un titlu controversat, care se dorește a fi, la fel ca și lirica lor de altfel, un manifest antifascism. Un album senzațional din toate punctele de vedere: tehnică, aranjamente, mixaj și interpretare. Un album dens, în care doza de experimental este una acceptabilă și în care toate celelalte componente îi dau o notă de dezirabil. 

La începutul lui 1974, Busnello și Djivas vor părăsi trupa, Djivas optând pentru Premiata Forneria Marconi, fiind înlocuit de Ares Tavolazzi (bas și trombon). O parte dintre partiturile de saxofon ale lui Busnello vor fi executate în prestațiile live de Fariselli, însă per ansamblu, trupa va opta pentru o punere în valoare a chitării și clapelor, în detrimentul saxofonului. În noua componență, apare și cel de-al doilea album, Caution Radiation Area, un album mult mai experimental și care solicită din plin puterea de înțelegere și atenția ascultătorului. Departe de a fi un album ușor, este un album care certifică din plin valoarea componenților acestei trupe. Este și genul de album încărcat de controverse stârnite de un cântec dedicat unui activist de gherilă german, Ulrike Meinhof, manifestul lor de stânga atrăgând deseori atenția presei mai mult decât actul artistic în sine. Deși în acele vremuri era mai mult o formă de excentrism dus la extrem (un soi de hipstereală în termenii de astăzi), activitatea extra muzicală a fost mai degrabă o formă neintenționată de marketing. Spun asta gândindu-mă la cât de mult a însemnat activitatea managerului lor Gianni Sassi, un om implicat în tot ce înseamnă arealul cultural italian al începutului anilor ‘70; ca și notă insolită, au susținut un eveniment live (concert terapeutic) la Spitalul de Psihiatrie din Trieste. Activitatea lor concertistică a fost dublată de prezența la o multitudine de festivaluri din Italia, Elveția, Franța, Chile, Cuba, Portugalia sau Germania, concerte unde și-au demonstrat clasa și au atras de partea lor un public avizat și numeros.

In 1975, apare Crac!, un album care va fi deopotrivă aclamat de public și presă, trupa primind premiul pentru cel mai bun album progresiv italian al anului. Experiența anilor precedenți dar și calitatea materialului au atras atenția unor case de discuri din Franța și Japonia, unde vor imprima pentru prima dată un album la lansare. Stilistic, albumul este mai apropiat ca și concept de albumul de debut, mai puțin experimental, însă mai rafinat și mai echilibrat. Genul de album care odată ce l-ai înțeles devine indispensabil. Tot în toamna lui 1975, va fi lansat și singurul album live oficial al trupei, Are(A)zione.

În 1976 apare cel mai experimental album al trupei, unul deloc recomandat urechilor sensibile, unde setea de experiment va cunoaște apogeul exprimării artistice: Maledetti. Această direcție radicală, prezența la câteva festivaluri cu puternică tentă politică de stânga, dar și o strategie de implicare în proiecte solo ca și guest artists, precum și apariția unor proiecte solo a membrilor trupei, vor șubrezi stabilitatea acesteia.

Vor mai scoate însă în 1978, un nou material discografic, Gli dei se ne vanno, gli arrabbiati restano! (Zeii pleacă, cei supărați rămân!), cel mai puțin experimental din discografia trupei, apropiat stilistic mai degrabă de Crac! decât de restul albumelor. În multe dintre piese, găsim un aer mult mai relaxat, o atmosferă mult mai optimistă și un sound mai apropiat de zona fusion convențională. 

În aprilie 1979, Stratos este diagnosticat cu o formă gravă de cancer (leucemie). Este transferat la New York City Memorial Hospital pentru tratament, însă boala va avansa rapid și în 13 iunie 1979, deși în așteptarea unui posibil transplant de măduvă, la doar 34 de ani, Demetrio Stratos moare în urma unui infarct.

La doar câteva zile distanță, în memoria sa, restul membrilor trupei, Mauro Pagani (PFM) și aproape alți 90 de invitați vor susține un concert la care vor asista 100.000 de oameni, un record egalat mult mai târziu. O asistență care spune enorm de mult despre valoarea și unicitatea acestui artist.

După moartea sa, a mai existat un proiect Area II, iar membrii Area au fost implicați și în alte proiecte, puțin cunoscute publicului de prog de la noi. Albumul Tic&Tac apărut în 1980, este unul mai apropiat de jazz si de zona de fusion convențională. Conlucrarea cu Compania de Teatru Nuova Scena, cu care se vor pune în scenă operele jazz rock Gli Uccelli (o comedie după opera grecului Aristofan) în 1980 și Tristan și Isolda (1982), a creat spectacole în care teatrul și muzica și-au dat mâna într-un cadru inedit. Acestea vor fi principalele borne ale activității Area post Stratos. 

Concertul memorial, înregistrat în 1979, a fost editat în 2007. Și pentru că am convingerea că a fost un eveniment aparte, am hotărât că îl voi asculta pentru prima dată atunci când îl voi avea pe suportul fizic (cd sau vinil), pentru a mă bucura de toată această experiență pe de-a-ntregul.

Personal am descoperit această trupă relativ recent și am început cu Crac! Pentru mine a fost love at first sight. Am rulat discul zile în șir și de fiecare dată am avut o surpriză plăcută, dar și ceva de descoperit care îmi scăpase anterior. Așa că acest album, alături de Arbeit Macht Frei și de Gli dei se ne vanno, gli arrabbiati restano! sunt recomandările mele de la această trupă. Restul albumelor vor putea fi mai ușor acceptate și înțelese dacă acest demers va fi făcut în ordinea aceasta.

În speranța că v-am trezit curiozitatea, dar și setea de a (re)asculta această trupă, mă retrag. Un nou capitol despre Prog și ale lui cărări de o nebănuită frumusețe, joia viitoare.

Marius Honceriu

Marius Honceriu

Deși pedigree-ul nu anunța nimic spectaculos, am crescut cu potențiatori de aromă de metale, tratat de timpuriu cu vitamine de blues, mi-am întărit musculatura de adolescent rebel cu fusion și m-am pus în cap cenușă de Prog. La maturitate sper să îmi găsesc ceva de lucru ca să mă pot lua în serios. Musai cu sunete.

Leave a Reply