În excelenta sa serie Everything’s a Remix, Kirby Ferguson aducea acum câțiva ani în atenția publicului larg faptul că totul, inclusiv creativitatea, se bazează doar pe o preluare (și opțional pe o transformare sau combinare) a unor elemente deja existente în prelabil.
Nicăieri acest lucru nu este mai evident decât în prog, un gen muzical paradoxal: poți fi prog dacă faci exact ce au făcut alții care au fost prog înainte (retroprogul anilor 90), dar și dacă faci ceva ce nu a făcut nimeni înainte (progmetalul anilor 90, care a combinat progul clasic cu metalul). Evident, cele două abordări, privite în cheia Everything’s a Remix, sunt doar tonuri de gri ale aceluiași proces, cel în care ceva existent este în primul caz copiat, iar în al doilea combinat și transformat.
Iar dacă într-unul dintre articolele precedente vorbeam despre intertextualitate în contextul conținutului original, astăzi ne îndreptăm atenția asupra subgenului de “preluări prog”. Subgen de altfel și el, precum părintele, extrem de ofertant. Printre altele: melodii “convenționale” preluate într-o cheie mai mult (Cheeto’s Magazine, Panzerballett) sau mai puțin (Neal Morse, Haken, Dream Theater) prog; melodii prog preluate într-o cheie mai mult (iarăși Dream Theater sau Haken) sau mai puțin (UniKuE) convențională; reorchestrări (nenumărate albume acustice sau “with orchestra”); preluări sau reorchestrări fără membri originali (Rewiring Genesis, albumele tribut Magna Carta) sau parțial cu membri originali (Steve Hackett, Steve Rothery Band, Shattered Fortress). Îndeosebi ultima categorie m-a făcut deseori să mă gândesc ce subtilă e granița între preluare și original, între faptul că cineva cu o contribut parțială la procesul creativ al unei melodii și-a însușit în totalitate abilitatea de a transmite esența piesei. Și, în fond, nu e acesta elementul esențial – acela de a transmite ceva ascultătorilor prin muzică?
Sunt sigur că această întrebare și-au pus-o și Neal Morse, Mike Portnoy și Randy George, care lansează, iată, în acest iulie 2020 albumul al treilea din seria lor Cover to Cover, precum și o antologie cu toate cele 3 albume de preluări, aceste cover versions ce reunesc unele dintre piesele preferate din zona pop, rock și prog ale trio-ului de membri Neal Morse Band.
Trebuie să recunosc că am neglijat inițial acest materiol promoțional, într-o lună în care ne-am trezit în redacție, după multe luni relativ calme în materie de apariții noi, cu materiale noi de la Haken, Lonely Robot, Rick Wakeman sau Gösta Berlings Saga. La acestea, s-au adăugat în ultimele zile și single-urile ce prevestesc albumele noi Ayreon, Derek Sherinian sau Fish. Ce putea atunci să îmi ofere un set de 3 albume de preluări, în această a cincea lună de pandemie, în care mă aflu captiv într-un scenariu care cu un an în urmă ar fi părut desprins dintr-o distopie de duzină?
Ei, cred că farmecul acestor trei Cover to Cover-uri stă tocmai în timing. Într-o perioadă în care lumea caută confortul lucrurilor familiare sau a plăcerilor vinovate, ce poate fi mai relaxant pentru fanii retroprog decât tandemul Morse-Portnoy, acești Don Quijote și Sancho Panza ai sonorităților progului clasic, împreună cu vajnicul lor Rocinante, Randy George, trecându-ne printre evergreen-urile tinereților lor? Fără complexități postmoderne, fără artificiile noului val de prog, fără sonorități electro; doar bucuria de a (re)asculta într-o interpretare în mare parte fidelă originalului piese clasice Tull, Yes, Bowie, Crimson, Squeeze, Tom Petty sau U2.
Au trecut, iată, 14 ani de la lansarea primului album Cover to Cover, la rândul său o compilație de preluări prezente ca material bonus pe edițiile speciale Testimony, One și Question Mark. Le găsim aici, pe primul disc al antologiei, remasterizate și într-o ordine a melodiilor complet schimbată față de ediția din 2006.
Sunt 25 de ani de când l-am descoperit pe Neal, așa că îmi amintesc cu nostalgie de momentele când am ascultat aceste preluări pentru prima oară. Sunt în mare parte convenționale, da, fără prea multe elemente schimbate, dar melodii precum Maybe I’m Amazed (Paul McCartney), Tuesday Afternoon (The Moody Blues) sau Where Do The Children Play (Cat Stevens) arată încă o dată ce mult i-au influențat acești mari artiști pe Mike și Neal și ce mult din muzica lor e imprimată în ADN-ul eroilor noștri retroprog. Și poate fi ceva mai fun decât să îi asculți pe băieți, acum aproape 20 de ani, trecându-ne prin What Is Life? (George Harrison) sau Pleasant Valley Sunday (The Monkees)? Apropo de fun, dacă e vreo formație pe care mi-aș fi dorit-o pe antologie și e absentă: Beach Boys, guys? Good Vibrations? God Only Knows? Aștept Cov4r to Cov4r peste câțiva ani. Începem pe acest prim disc și seria preluărilor de melodii solo ale membrilor The Beatles, John Lennon fiind singurul scăpat din listă. Din nou, și aici Cov4r to Cov4r poate fi un posibil răspuns.
Pe lângă ordinea schimbată, remasterizarea vine cu un sunet mai clar, un plus de dinamism și forță și, nu în ultimul rând, basul lui Randy George adus mai în față. Cred că multă lume tinde să îl subestimeze pe Randy, pe care îl vedem mereu în umbra mai cunoscuților săi colegi de formație. Este însă un basist extrem de versatil, lucru demonstrat încă o dată și pe acest prim disc și pe următoarele.
Trecem la cel de-al doilea disc. Același format, de data aceasta melodii bonus de pe edițiile speciale ale altor două albume solo Neal Morse, Lifeline și Momentum. E perioada de tranziție către Neal Morse Band, când compozițiile de pe albumele lui Neal începeau să sune a formație, nu doar a creații solo, și acest lucru se simte și pe preluările de pe acest al doilea disc. Ordinea melodiilor este din nou schimbată față de ediția Cover 2 Cover de acum opt ani, așa că melodiile, înregistratate de data aceasta în două sesiuni aflate la patru ani distanță, alternează între cele două borne temporale, întocmai precum salturile printre pop, rock și prog făcute de cei trei. Avem un disc cu un plus de dinamică, cu o lățime de bandă mai mare decât precedentul, de la groove-ul piesei de deschidere (What’s So Funny About) Peace, Love & Understanding (Elvis Costello) la multitudinea de stări a piesei de final, inegalabila Starless (King Crimson), pentru mine cea mai reușită piesă prog a tuturor timpurilor, un microcosmos de pop, rock și jazz ce surprinde esența rock-ului progresiv. Dar până la Starless, după începutul în forță cu piesa lui Costello, trecem prin două piese ale unor formații din zone pop și soul, ambele cu riff-uri sincopate pe refren. E vorba de o excelentă versiune de Crazy Horses (The Osmonds), respectiv The Letter (Joe Cocker), ea însăși o preluare după The Box Tops a melodiei lui Wayne Carson. Iată cum via pop, soul și rock, ajungem într-o cheie mai prog, cu inserții de clape, saxofon. Comparați originalul Box Tops, preluarea Joe Cocker și mai apoi versiunea celor trei pentru a vedea evoluția stilstică și muzicală, precum și intertextualitatea de care vorbeam. De altfel, așa cum prog-ul are ca principală caracteristică combinarea unor genuri muzicale, ptuem iată și în zona de preluări prog, care combină diverse genuri de preluări. Și dacă tot am rămas în zone adiacente armoniilor pop, nu pot să nu menționez Lemons Never Forget (The Bee Gees), melodia cu iz de The Beatles a trio-ului britanic din perioada lor pre-disco. Altă formație si melodie unde comparația este interesantă din punctul de vedere al intertextualității, cu modificările aduse printre alte de către solo-ul extins de chitară al lui Morse, precum și a influenței exercitate asupra compozițiilor viitoare Morse-Portnoy.
Spre finalul discului doi, avem și primul medley, o compoziție ce reunește într-o manieră ce amintește de medley-urile Elton John, Led Zeppelin sau Yes de pe Uncovered-ul din 1995 al lui Dream Theater, o variantă mai heavy a trei melodii Neil Young, inclusiv The Needle and the Damage Done, această odă adusă celor răpuși de abuzul de substanțe, subiect care cu siguranța are relevanță pentru Mike. Ajungem astfel și la Starless, o melodie enormă, cu o secțiune de mijloc ce se pretează la numeroase abordări, precum cea recentă a celor de la Crimson. Morse nu e Fripp, George nu e Wetton, nici Portnoy nu e Bruford, dar per total, se pictează pe numere la un nivel totuși destul de înalt. Interpretările și preluările Starless cred că pot face subiectul unui lung tratat de dizertație vizavi de haos și ordine în muzică, așa că o să mă rezum la a vă lăsa să descoperiți diferențele de interpretare și abordare față de original sau de incarnarea mai nouă Crimson cu trei bateriști.
Ajungem finalmente și la discul cu numărul trei, care începe în forță cu No Opportunity Necessary, No Experience Needed (Yes). E un prilej nu doar pentru Portnoy de a-l emula din nou pe Bruford, singura persoană care a bifat câte un rol în Sfânta Treime a progului clasic (Yes, King Crimson și Genesis), ci și pentru trupă, într-un moment meta, de a ne oferi o versiune extrem de alertă a unei piese din tinerețea Yes, această formație care devenise cunoscută în acea perioadă pe scenele londoneze cu multe preluări din pop, rock și jazz. Dacă mai menționez și că piesa Yes este la rândul ei o preluare după Richie Havens, cred că începeți să înțelegeți ideea. Aici găsim și singurele guest vocals de pe antologie, în persoana vocalistului actual Yes, Jon Davison. Dat fiind că melodia a revenit în setlisturile Yes anul trecut, e un prilej bun de a compara versiunea lui Richie Havens, cea din 1970 a celor de la Yes, cea de astăzi a trioului și cea din 2019 a componenței actuale Yes. Urmează un alt clasic Tull, după Teacher pe discul doi, Morse ne dovedește încă o dată cât de bine îl poate emula pe Ian Anderson și avem un Hymn 43 excelent, dinamic, cu un plus de agresivitate și forță față de original.
Urmează o altă melodie la care, după mine, la fel ca și în cazul Starless, orice preluare pornește cu șanse foarte mici de succes: reacția lui Bowie la My Way-ul lui Sinatra, Life on Mars. Nu e neapărat orchestrația mea preferată de pe antologie, așa că sărim repede la Baker Street, a patra melodie consecutivă ce evocă parfumul Londrei anilor ’70. De hitul binecunoscut al lui Gerry Rafferty, apărut în anul nașterii mele, mă leagă nu doar amintirile audițiilor melodiei împreună cu tatăl meu, la Radio Beograd 202 sau pe benzi de magnetofon, la finalul anilor ’80, ci și o plimbare în 2015 pe binecunoscuta stradă londoneză, împreună cu roadie-ul lui Mark Knopfler, povestind printre altele despre celebra piesă și controversata ei poveste, cu câteva ore înainte de un concert… The Neal Morse Band. Vedeți cum se leagă totul? Iată-ne 5 ani mai târziu, cu Neal, Mike și Randy trecându-ne print-o variantă pe steroizi, cu solo extins de chitară pe final (mi se pare mie sau mergea un Hammond în locul saxofonului pentru celebrul riff, Neal?) a celebrei piese despre creativitate, alcoolism, pierderea și regăsirea speranței. Sună familiar?
Rămânem în Anglia și cu piesele 5, în care Mike își transmite dragostea pentru Beatles fiicei sale Melody, iar cei doi ne conduc împreună prin preluarea It Don’t Come Easy (Ringo Starr) și 6, cu Baby Blue (Badfinger), o trupă extrem de legată de componenții Beatles. O scurtă inserție de prog și un alt riff celebru ne sunt oferite cu următoarea piesă One More Red Nightmare (King Crimson), o binevenită oază de complexitate pentru ascultătorul acesta obișnuit cu materialul original al celor trei. După două melodii consecutive de power-pop britanic marca Squeeze, Black Coffee In Bed și Tempted (mergea un medley aici, băieți, zic și eu), ne este servită a slice of Americana cu Runnin’ Down A Dream (Tom Petty), regretatul chitarist american, membru, precum Mike și Neal, al unui supergrup transatlantic: mult mai cunoscuții Traveling Wilburys. Oricât mi-ar fi plăcut să aud o preluare după aceștia, avem aici un clasic Tom Petty and The Heartbreaks, iar pe final un alt clasic american din anul Revoluției noastre, Let Love Rule (Lenny Kravitz).
Cu ce am rămas, după trei albume și aproape 20 de ani de preluări înregistrate de Neal, Mike și Randy, apărute împreună în acestă antologie în iulie 2020? Cu o bucurie enormă și evidentă de a cânta și de a transmite mai departe farmecul unor melodii din pop-ul și rock-ul anilor ’60, ’70 și ’80, melodii care altfel poate nu ar fi ajuns în playlistul anumitor fani de prog. Cu o înțelegere mai bună a influențelor din muzica pe care o compun Neal Morse, Mike Portnoy și Randy George, în care armoniile, hook-urile sau rezolvarea clasicelor acorduri suspendate sus4 sunt la fel de importante precum solo-urile lungi, metricile compuse sau poliritmii. Și, dacă împărtășiți o pasiune pentru modul în care se întrețes lucrurile în această minunată lume a muzicii, cu firul roșu care trece de la o creație originală a unui artist, ea însăși o combinație de mai multe crîmpeie de creații precedente, la multitudinea de interpretări și transformări prin care trece acea melodie, de fiecare dată când creatorul sau alți artiști aleg să îi reîmpacheteze conținutul. Dacă acestea nu sunt lucruri care ne pot ține ocupați în timpul unei pandemii, atunci cred că a sosit vremea să ne căutăm hobby-uri noi.
Morse Portnoy George – Cover to Cover Anthology apare pe data de 24 iulie 2020. Detalii despre variantele audio disponibile puteți găsi aici.
Comentarii recente