Universul Progului anilor ‘70, arată de multe ori ca o hartă în care personajele își pierd urma, pentru a fi descoperite ulterior într-un alt proiect. Un tumult în care urmărirea unor personaje te poate expune subit unor noi titulaturi și unor noi experimente. Aș zice că este și firesc, având în vedere multitudinea de talente, direct proporțională cu orgolii nemăsurate, dorința de experimentare, dar și cu o multiplexare a genurilor muzicale niciodată egalată. Este uneori un demers redundant și sisific să urmărești componența unor trupe (dacă nu mă credeți, încercați să faceți asta cu YES); însă la fel de adevărat, este că acest demers te poate expune, asemeni unei radiografii neprogramate, în fața unor noi provocări.

În episodul trecut, am studiat rețeta celor de la Renaissance, în care folkul și clasicul, folosite ca elemente primare, iar vocea feminină ca și element de legătură, au dat scenei anilor ‘70, una din multele rețete de succes. Ce ar putea fi mai nimerit, decât o continuare, în care, de această dată, o voce feminină, să amplifice un univers dominat de influențe folk, clasic și rock?! Dacă în episodul trecut am putut, cel puțin până la un punct, să ținem într-un mod decent lista componenților trupei, Curved Air sunt exact întruchiparea a ceea ce vă spuneam adineauri : o hartă către zeci de proiecte interconectate, către un univers aflat constant în zodia schimbării. Voi alege așadar, o abordare ușor diferită pentru acest capitol de Tonomat, pentru că dinamica acestei trupe, la nivel de componență, mi-a deschis ferestre noi cu noi orizonturi de căutare.

Curved Air este o trupă care a prins contur la sfarsitul anilor 60, având ca embrion o componență cu o altă titulatură: Sisyphus. Un tânăr membru al Royal Academy din Londra, Francis Monkman, îl întâlnește într-o hoinăreală, într-un outlet de instrumente muzicale, în 1969 pe Darryl Way, un talentat violonist, absolvent de asemenea al Royal College of Music. Intrigat de sunetul viorii electrice din mâinile lui Way, Monkman îi propune acestuia o după-amiază în care să discute despre muzică și de ce nu, un jam session. Drumul până la a-i coopta pe talentatul pianist Nick Simons, basistul Rob Martin și toboșarul Florian Pilkington Miksa a fost o simplă formalitate, iar Sisyphus începea astfel să concerteze în pub-urile londoneze. Și pentru ca metamorfoza să fie completă, istoria consemnează, că unul dintre aspiranții la postul de manageri de trupă pe atunci, Mark Hanau, impresionat de prestația cvintetului, le sugerează acestora, aducerea unui element surpriză, dar care se poate mula perfect pe aranjamentele lor muzicale. Propunerea … Sonja Kristina – o talentată cântăreață de folk, care era implicată în mai multe spectacole cu opera Hair. După o rundă de audiții, discuții și complimentări reciproce, noul line-up devenea realitate. Și pentru ca noua identitate să fie una distinctă și evidentă, Monkman le propune o nouă titulatură, inspirată de o opera unui compozitor contemporan, Terry Riley – A Rainbow In Curved Air

Cu piese compuse încă din perioada Sisyphus, readaptate noii componențe, trupa va finaliza în 1970, primul său material discografic, Warner Bros fiind prima casă de discuri care le-a oferit 100.000 lire și un contract pentru 3 albume. În noiembrie 1970, Air Conditioning este lansat, albumul fiind primul picture disc lansat în UK. Va ajunge pe locul 8 în topul albumelor britanice și dublat de prestatiile live excelente, va mări considerabil aria de audiență a trupei, deschizând chiar și câteva concerte în UK pentru Black Sabbath. 

În 1971, Rob Martin suferă un accident la mână, motiv pentru care se va retrage, lăsând locul lui Ian Eyre, formulă în care se va lansa cel de-al doilea material discografic, Second Album, precedat de lansarea single-ului Back Street Luv, poate cea mai cunoscută piesă a trupei. Ca și Renaissance, vor susține un turneu în Statele Unite, unde vor avea un succes consistent și unde vor ajunge să fie opening act pentru B.B. King și Johnny Winter in New Orleans. Tot în acest turneu, Florian Pilkington Miksa îi va lăsa locul lui Barry de Souza (Lou Reed, Kate Bush, Jeff Beck) din cauza unei îmbolnăviri care îl va ține mult timp departe de scenă. 1971, va aduce însă și primele semne ale divergențelor dintre Way și Monkman, doi artiști extrem de talentați, dar cu două viziuni diferite: Way – genul perfecționistului mereu în căutarea unor concepte pe care să le poată controla, Monkman – genul artistului îndrăgostit de unicitatea actului de improvizație. În aprilie 1972, va fi lansat și cel de-al treilea album al trupei, Phantasmagoria, inspirat din poemul omonim scris de Lewis Carroll, album înregistrat cu basistul Mike Wedgwood în locul lui Ian Eyre. 

La finele lui 1972, trupa se destramă pentru câteva luni, o nouă formulă fiind reluată în jurul binomului Sonja Kristina- Mike Wedgwood, fiind păstrată denumirea trupei, cu acordul vechilor membri. Darryl Way va forma un nou proiect, Darryl Way’s Wolf – un excelent proiect care va produce cateva albume de excepție; Florian Pilkington va reveni în activitate alături de trupa lui Kiki Dee, iar Francis Monkman se va alătura ceva mai târziu, supergrupului Sky, după o perioadă dificilă marcată de o cădere psihică. 

În noua componență, Kristina, Wedgwood, Kirby Gregory (chitară), Eddie Jobson (clape și vioară), Jim Russell (tobe), se va cunoaște și o nouă abordare stilistică, una mai apropiată de rock și mai distanțată de clasic. Vor lansa în 1973 albumul Air Cut, o lansare discografică solidă, însă nu de anvergura primelor trei. La sfârșitul anului, se va produce o a doua destrămare, în urma careia, Wedgwood se va alătura Caravan, iar Jobson, Roxy Music.

În 1974, trupa va fi dată în judecată de casa de discuri Chrysalis pentru niște datorii rămase, fapt care-i va aduce împreună pe Monkman, Way, Kristina si Miksa. Pentru a-și îndeplini sarcinile contractuale, cei 4 îl cooptează pe Phil Khon la bas și vor concerta într-un turneu scurt de câteva săptămâni. Scăpați de povara financiară a procesului intentat, Monkman si Miksa vor părăsi Curved Air.

În 1975, Way si Kristina vor regrupa trupa si vor lansa în 1975 Midnight Wire, cu artiști invitați pentru a suplini diferite roluri : Tony Reeves (bas / Colosseum), Peter Wood (clape), Stewart Copeland (tobe). Vor susține o serie de concerte, si vor forma o trupă redutabilă pentru partea de live-uri. In 1976, apare Airborne, urmat de câteva concerte. Un album care nu va reuși să atingă gloria primelor trei și care va duce la o ultimă si lungă destrămare a trupei. Way si Kristina își vor continua carierele solo, Copeland va forma Police, Reeves va deveni producător și doar ocazional basist în proiecte mici. Kristina si Copeland se vor căsători în 1982.

O noua reuniune avea să se întâmple în 2008, inițial în formula aproape originală, dar din care Monkman se va retrage în urma divergențelor cu Way, acesta rămânând pentru o lungă perioadă cel care va dicta direcția stilistică a trupei alături de Kristina. O serie de albume cu piese reînregistrate si rearanjate, live-uri si participarea la diferite festivaluri, îi vor readuce în atenția publicului. În Progul contemporan, îi găsim pe artiști implicați în mai multe proiecte concomitent, fapt care a fost valabil si pentru Curved Air, schimbările de componență fiind la ordinea zilei. In 2014, este consemnată ultima lansare a unui album de studiou, North Star. Trupa mai concertează și astăzi, fără Darryl Way, fiind practic un proiect din care doar Kristina mai face parte, alături de Kirby Gregory (chitară) și artiști mai tineri.

Și pentru că saga de astăzi este una consistentă, o să aduc în discuție la partea de recomandări, primele trei albume ale trupei Curved Air, dar si două dintre materialele Darryl’s Way Wolf : Saturation Point (1973) si Canis Lupus (1974). Sunt albume solide, extrem de bine articulate si cu sonorități foarte calde. Deși în ambele proiecte o să îl întâlniți pe Darryl Way, este de remarcat o abordare stilistică  diferită iar asta nu poate decât să aducă un plus acestui mare artist.


Dincolo de acest univers plin de plecări și reveniri, rămâne o muzică de o calitate excelentă și niște indicii către alte proiecte nu mai puțin ofertante. Și pentru că tot trăim un moment unic, cel al prezenței Neowise pe cerul de iulie, aș încheia cu gândul că uneori, pentru a surprinde calitatea unui fenomen, este nevoie să ne invelim in întuneric; curiozitatea de a (re)descoperi sonorități de mult uitate nu este cu nimic mai prejos decât contemplarea unui cer plin de stele la final de iulie. Răsplata evident, nu poate fi decât a celor curioși.

Marius Honceriu

Marius Honceriu

Deși pedigree-ul nu anunța nimic spectaculos, am crescut cu potențiatori de aromă de metale, tratat de timpuriu cu vitamine de blues, mi-am întărit musculatura de adolescent rebel cu fusion și m-am pus în cap cenușă de Prog. La maturitate sper să îmi găsesc ceva de lucru ca să mă pot lua în serios. Musai cu sunete.

Leave a Reply