Vă spuneam și în episodul anterior că sonoritățile progului, așa cum le știm și apreciem astăzi, s-au regăsit într-o nouă expresie în acest nou curent în anii ‘60-’70. De la cele mai expresive la cele mai exotice, precum și de la cele mai apropiate de zona pop la cele mai experimentale. Împreună am făcut o incursiune în zona fusionului lui Larry Coryell și am văzut cum sonoritățile de jazz, simfonic și rock s-au împletit cu grație într-o carieră impresionantă. Astăzi însă, e rândul să sondăm un univers chiar mai ermetic, cel puțin atât cât ne poate fi dat să îl înțelegem și studiem. Călătoria de astăzi, are o nouă destinație, cu o nouă particularitate: sonoritățile jazzistice a la Zappa, tușele fine ale universului King Crimson sau chiar elemente de progresiv rock de la Van Der Graaf Generator, suprapuse peste un blend inedit de krautrock. Evident că ecourile unor nume deja consacrate la începutul anilor ‘70 în zona experimentului ca Soft Machine, Magma sau Nucleus ajunseseră deja și în Germania, iar krautrockul, un gen aflat și el la limita experimentului, nu a putut rămâne indiferent la aceste influențe. Astăzi vom vorbi foarte pe scurt despre Dzyan.
Născut la inițiativa unui multi-instrumentist, Reinhard Karwatky, în 1971, grupul a avut inițial o formulă de cvintet : Jochen Lauschener (voce și percuție), Gerd Ehrmann (tenor sax), Harry Kramer (chitară), Ludwig Braum (tobe) și Reinhard Karwatky (bas, sitari, sarangi, kamancha, violoncel, sintetizatoare). Cu toți membrii ahtiați după zona jazzului din Frankfurt, participând la tot felul de întâlniri și concerte ad-hoc (AFN Frankfurt/Main), dar și cu conservatorul la zi, studiind atât simfonică cât și jazz, latura compozițiilor avea să se îndepărteze aproape complet de zona “clasică” a krautrockului german, Dzyan fiind mai degrabă exponenții unui experimental prog jazz. Însă nu doar calitatea lor de instrumentiști desăvârșiți, ci mai degrabă aplecarea asupra metafizicii, a filosofiei estice (în special cea tibetană), precum și apartenența lor la tot felul de grupări oculte, preocupate de ezoterism, toate acestea au dat o amprenta unică muzicii compuse de ei.
Denumirea trupei, inspirată din cartea Elenei Petrovna Blavatsky – “The book of Dzyan”, înseamnă în sanscrită preocupare constantă mentală, meditație mistică, înțelepciune și cunoaștere. Pentru un astfel de manifest, evident că este nevoie de mult studiu și de o anume abordare a compoziției. Partea de talent și mai ales virtuozitatea celor cinci le-a adus în 1972 un contract cu casa de discuri Aronda. Dispunând de o echipă de ingineri de sunet pe măsura talentului lor, dar și o grafică de excepție, albumul lor Dzyan nu a putut trece neobservat într-o lume în care experimentalul era o filozofie de viață. La puțin timp înainte de lansarea oficială însă, doi dintre membrii trupei, Kramer și Braum, vor alege altceva: primul să continue studiile și apoi să devină profesor la Academia de Muzică din Frankfurt, iar celălalt, titularul secției de percuție a Filarmonicii din Darmstadt. Ei vor fi inlocuiti de Eddy Marron (chitară) și Lothar Scharf (tobe). În această formulă, ei vor înregistra un concert împreună cu Filarmonica din Darmstadt, concert care va face după ani obiectul unei editări foarte târzii, sub forma unui album live – Mandala. Însă nici această formulă nu a supraviețuit, așa că, în iarna lui 1973, trupa a fost redusă la stadiul de trio: Karwartky-Marron-Scharf. Lauschener avea să devină, în 1984, la doar 35 de ani. cel mai tânăr CEO al unei case de discuri: CBS Records Germania. Ehrmann a continuat o carieră de jazz acoustic solo, în compania unor muzicieni germani. În aprilie 1972, trupa mai făcea o modificare de componență, Scharf fiind înlocuit de elvețianul Peter Geiger, membru al unui prestigios cvintet de jazz, Albert Mangelsdorff Quintet. În această formulă de trio, se va înregistra al doilea album al trupei, Time Machine, după semnarea unui contract cu Bacillus Records. Acest album va schimba regulile jocului, aducând elemente inovatoare și schimbând radical sound-ul inițial al trupei. Deși la bază un fusion jazz-rock, acesta va fi completat de unele dintre cele mai importante elemente de experimental din istoria progului german, anumite riffuri creându-i ascultătorului contemporan impresia de post rock. Întregul arsenal de instrumente, în timp ce sondează o lume nouă pentru spațiul progului, aduce cu ele și primele elemente de space rock în arealul muzicii prog germane. Fascinați și preocupați de acest univers al sinelui și introspecției, implicați în tematici precum călătoriile sufletului sau elementele meditației tibetane, trio-ul va merge mai departe cu zona de experiment, albumul Electric Silence fiind considerat și astăzi un album “proaspăt” și o nestemată a albumelor de gen, deși au trecut de la lansarea lui, din 1974, 46 de ani. Tot in 1974, anterior lansării acestui album, vor găsi recunoașterea talentului și în SUA, unde vor fi imprimate primele două albume. În noiembrie 1974, Karwartky va pune capăt acestui proiect. Numele său însă va rămâne legat de apariția primei simfonii jazz-rock, Resurrection, în 1975, urmată mai apoi de numeroase alte compoziții pentru band și orchestră simfonică. Astăzi, el este un renumit producător, inginer de sunet, etnomuzicolog, compozitor și aranjor. Ceilalți membri Dzyan au continuat în formula unui alt trio, Geiger-Lenz-Marron, unul mai jazzy și mai puțin experimental decât direcția artistică anterioară.
Deși este un exercițiu pentru cei familiarizați deja cu subgenurile mai greoaie ca zeuhl, RIO sau experimentalul început de Zappa, Dzyan oferă ascultătorului un areal diferit, o abordare dincolo de granițele convenționalului, și rămâne un reper pentru acest subgen. Deși asimilați în anumite zone krautrockului, aș spune că această trupă păstrează prea puțin din ADN-ul german. Având în vedere că cele trei albume propun 3 etape foarte diferite de creație, recomandarea ar fi să le ascultați în ordinea apariției lor: Dzyan, Time Machine și Electric Silence.
Dacă demersul vi se pare o caznă, există posibilitatea ca încă să nu fiți pregătiți pentru acest gen de sonorități. Poate nu veți face clic vreodată. Dacă însă v-a plăcut, e un semn că “antrenamentul” într-ale progului a ajuns la maturitate. Important este să înțelegem că limitările ne aparțin, iar muzica e undeva deasupra demersurilor personale de a o înțelege. Și aș mai adăuga un argument: uneori, e bine să știi și ce nu-ți place, pentru a nu mai pierde vremea degeaba. Așa că, dacă experimentalul nu este în aria voastră de acoperire, nicio problemă. Universul Progului e o mare întinsă care așteaptă întotdeauna ca noi generații de mateloți să întindă pânzele și să navigheze spre noi orizonturi.
Comentarii recente