Până acum am cam avut un tur destul de cuprinzător de stiluri și subgenuri, o dovadă a cât de departe se poate merge. Este momentul să mai expandăm puțin aceste orizonturi. Nu de alta da suntem departe de a fi epuizat toate subgenurile. Pentru astăzi, am ales ceva exotic, tonic și surprinzător pe deasupra. O trupă care pentru unii este deja un nume consacrat și apreciat, dar pentru cei mai mulți, o titulatură obscură, pe care cu greu ai putea să o bagi în vreun sertar cu o etichetă anume : Osibisa. Începuturile acestei trupe se afundă în peisajul anilor 50, mai exact în efervescenta Ghana, unde o mișcare de afrobeat, funk, soul și chiar anumite elemente de jazz, erau topite într-un mix de bună dispoziție de către un tânăr saxofonist, Teddy Osei, alături de Solomon Amarfio (tobe), Mamom Shareef (trompetă) și Farhan Freere, într-un proiect numit Star Gazers.
Aventura trupei, începe însă odată cu o bursă de studii a tânărului saxofonist la Londra, în 1962, unde se cristalizează însă câțiva ani mai târziu și prima formulă oficială Osibisa : Teddy Osei (saxofon), Sol Amarfio (tobe), Mac Tontoh (trompetă), Spartacuss R (bass), Robert Bailey (clape), Wendell Richardson (chitară). Această formulă, va introduce tot cocktailul de armonii și sunete peste proaspătul sound rock al anilor 60. La scurt timp, locul la bas va fi preluat de nigerianul Mike Odumosu, iar la percuții va fi adăugat formulei inițiale și Lasisi Amao. Într-o formulă atât de eterogenă ca și componență, cu influențe atât la nivel de mentalitate cât și ca background artistic, noul proiect avea să aducă în celebrele puburi londoneze ritmuri și sonorități, pe cât de exotice și tonice, pe atât de impresionante ca și subtilitate artistică. Omogenitatea grupului la nivel de exprimare, i-a adus repede notorietatea, fapt care le-a permis și o rundă de înregistrări la prestigioasa casa de discuri Decca. În 1971 se produce și debutul discografic cu albumul selftitled Osibisa, un album care a surprins atât trupa cât și casa de discuri, ajungând până pe un impresionant loc 11 în Billboard UK. Având practic cheia succesului, urmarea a fost una evidentă și previzibilă : un nou album, până la finalul lui 1971 – Woyaya, Heads – 1972, Superfly T.N.T. Soundtrack – 1973, Happy Children – 1973, Osibirock – 1974, Welcome Home – 1975, Ojah Awake – 1976 și turnee pe mai toate continentele. Activitatea trupei se întinde cu succes până în anii 2000, așa că puteți merge chiar mai departe cu căutările, decât albumele indicate de mine. Într-o formulă atât de complexă, evident că și modificările de componență au fost la ordinea zilei, însă voi aminti aici doar 2 dintre numele importante care s-au perindat, Kiki Gyan (clape) și Darko Adams Potato (percutie), aceștia având și un rol important în elaborarea unor compoziții, dar și o prezență mai stabilă în cadrul trupei.
Dacă în America, un tânăr mexican, Carlos Santana dovedea că ritmurile latino pot fuziona foarte bine cu rockul si jazzul, uimind lumea cu al său Abraxas, Osei a uimit Europa și mai apoi întreaga lume, cu acest nou curent (world music), în care sonoritățile vor fi combinate în cele mai inedite formule. Pomenirea lui Santana nu este una întâmplătoare; pentru mine personal, Osibisa este versiunea afro a celebrilor Santana. Rezultatul ambelor trupe, a fost unul excepțional, oferind practic generațiilor următoare, un nou tărâm pentru experimentele muzicale, lucru care s-a confirmat în anii ‘70. Ba mai mult, într-o etapă mai recentă a creațiilor, respectiv în anii ‘80-’90, Osei a adăugat cocktailului de mai sus elemente de bossa nova sau latino rithms – vezi Coffee Song.
Nu doar originalitatea compozițiilor poate fi singurul argument pentru care această trupă merită atenția noastră. Aș adăuga o grafică minunată (pe foarte multe dintre discuri), înregistrări de top, mult peste majoritatea trupelor cu pretenții (aș zice mai apropiate de acuratețea celor de jazz), dar și o anumită sensibilitate care oscilează între umor si seriozitate, rigoare și improvizație.
Cel mai bun exemplu care îmi vine în minte, este piesa The Dawn de pe Woyaya; există chiar o explicație a numelui trupei și a filosofiei pe care aceasta și-o propune și ne-o propune spre ascultare.
Nu aș vrea să greșesc la rubrica recomandări, dar aș merge pe două albume care sunt definitorii pentru universul sonor al trupei și care captează foarte bine esența acestui supergrup : Woyaya (1971) și Welcome Home (1975).
Dacă la finalul rundei de audiții veți constata o stare de bine, ușor euforică, pe alocuri urme de melancolie sau veți avea pur și simplu chef de puțin dans, atunci cu siguranță, mesajul lor a fost receptat corect și scopul a fost atins. Rămâne la latitudinea voastră cât de departe doriți să sondați acest univers. Îmi propun să vă mai aduc în atenție câteva nume, poate nu neapărat de același calibru, dar extrem de apropiate ca și calitate artistică. Până atunci, nu uitați că doza echilibrată de curiozitate, vă poate purta în lumi chiar dacă pentru mulți apuse, spectaculoase și interesante.
Dig deep, dig harder, dig responsibly!
Comentarii recente