Începutul anilor ’60 a prins scena jazzului american în plină efervescență creatoare și într-un plin proces de preschimbare. Această singură constantă a istoriei jazzului, schimbarea, a fost cea care i-a îndemnat pe artiști să treacă punți extrem de puțin explorate până atunci. Dacă putem consemna eforturile lui Django Reinhardt de a aduce gipsy jazzului puțin din aroma bluesului, teritoriul rămas liber între jazz și noul curent de rock rămăsese o zonă nouă, în care noii exploratori în căutarea unor sonorități aparte își vor planta ideile pentru un gen care va crea un nou mod de exprimare artistică, înlăturând orice precepte existente până la ei : Fusionul.
La 2 aprilie 1943, se năștea în Galveston, Texas, Larry Coryell, cel care peste ani, avea să fie supranumit “The Godfather of Fusion”. Geniul s-a manifestat de timpuriu, de la vârsta de 4 ani. Atras de lumea bopului în mod special, dar și de sonoritățile din blues și pop, încă din liceu a început implicarea în numeroase proiecte de jazz dar și câteva trupe mici de rock (Free Spirits este primul lui proiect de trupă, cu care a activat la mijlocul anilor ‘60). Abandonând Facultatea de Jurnalism din Seattle, se mută în New York (1965), iar această schimbare a adus noi influențe, în contextul studierii muzicii la Mannes School Of Music, prin muzica clasică. Debussy, Ravel, Stravinsky și Shostakovich sunt compozitori care au reprezentat o vie prezență în opera sa. Încercând diferite formule stilistice, bazate în principal pe combinația jazz/rock, va pune în 1969 bazele unui proiect numic Eleventh House, în care va activa până când își va începe cariera solo impresionantă. Cu mai mult de 80 de albume oficiale și alte câteva zeci de compilații si concerte neoficiale, activitatea sa prodigioasă a lăsat urme adânci în istoria fusion-ului anilor ’70-’80, nume precum John McLaughlin, Chick Corea, Al Di Meola, poate mai cunoscute publicului de la noi, recunoscând influența și rolul major al acestui chitarist de excepție.
Albumele lui solo sunt proiecte în care are ca invitați o pleiadă de artiști atât din lumea jazzului cât și din cea a rockului, dar și nume care au cochetat cu alte stiluri: funk, soul, reggae sau chiar country. Spectrul impresionant care acoperă sonoritățile tuturor acestor genuri, completat cu influențele de muzică clasică, fac din discografia lui Coryell un câmp extrem de vast de audiție și explorare. Fie că discutăm de proiecte acustice în compania lui Paco de Lucia, rock jazz cu John McLaughlin sau Philip Catherine, de sonorități funk în compania lui Alphonse Mouzon sau simfonice în compania unor mari filarmonici ale lumii, acest nume este un must-have în materie de lărgire a orizonturilor muzicale. Să trec în revistă impresionanta lui activitate discografică ar fi un demers care ar excede rubricii acordate, dar probabil și atenției multora dintre voi. Voi alege însă câteva repere care mi se par atât importante ca borne ale carierei sale, cât și accesibile celor curioși să investigheze acest univers vast al fusionului:
Concertul cu Eleventh House susținut în 1974 la Montreux – At Montreux, aduce în prim plan sonorități poate familiare celor care au studiat materialele semnate John McLaughlin & Mahavishnu Orchestra sau Chick Corea, precedendându-le însă pe acestea cu câțiva ani buni. Albumul este considerat de foarte mulți unul din embrionii fusion-ului anilor ’70. Acest material live conține piese de pe excelentele Barefoot Boy (1971), Faryland (1971) și Offering (1972). Evident, nu îmi doresc aici să trasez granițe sau să spun că de la Coryell au plecat toate în fusion, pentru că nu ar fi nici corect și nici un deziderat. Însă, istoric vorbind, Coryell a fost pentru fusion cam ce a fost Hendrix pentru rock.
Restful Minds (1974), Planet End (1975) sau Aspects (1976) sunt alte trei albume-fenomen, cu același blend de rock și jazz. Back Together Again (1977) – un inedit care sondează și granițele funk / pop, Splendid (1978) – zona acustică, sau mai recentele Bolero/Sheherezade (1982) – teme din Ravel, într-o interpretare acustic-orchestră. Monk, ‘Trane, Miles and Me (1999) – teme jazz reinterpretate, Moonlight Whispers (2002) – motive mai vechi restilizate pentru epoca contemporană sau Laid Back and Blues (2006) – influențe de blues și jazz.
Coryell este genul de artist pe care poți să îl asculți o viață și să fii surprins. Personal, dacă ar fi să încep cu o recomandare, aș merge pe albumul Back Together Again. Este funk, este groovy, surprinzător ca și sonorități, mult mai ușor de asimilat decât altele din opera lui. Este genul de album pe care, dacă l-ai avut în mână, e greu de crezut că-l poți uita, grafica și înregistrarea audio fiind excepționale.
Coryell s-a stins în urma unui infarct, la New York, pe 19 februarie 2017, după două concerte susținute în serile anterioare. Muzica lui acoperă un tărâm vast, pe care vă invit să îl studiați, pentru că cine știe unde vă mai poate purta. Pentru mine, orice album Coryell va fi întotdeauna motiv de surpriză (una plăcută evident) și de reflecție.
Dig deep, dig harder, dig responsibly!
Comentarii recente