Am învățat foarte multe lucruri de când merg la psihoterapie. Se vor împlini trei ani în octombrie 2020, iar fiecare nouă vizită (la cabinet sau online de când cu pandemia) mă ancorează tot mai mult către ce am nevoie. Sunt două aspecte la care vreau să mă refer: pe primul îl voi dezvălui acum, iar pe al doilea îl voi insera în text la un moment dat. E esențial să trăim în prezent. A trăi în prezent înseamnă să gestionezi doze cât mai neînsemnate de depresie (asta se întâmplă pentru cei care se raportează mai degrabă la trecut) și mai înseamnă să nu te întâlnești prea des cu anxietatea (planuri, bilanțuri, foarte multe documente excel sau google drive).
2020 and still counting – reperele prezentului continuu
Prezentul meu 2020 în rockul progresiv (până la momentul scrierii acestui text) înseamnă câteva albume precum minuțiosul labirint doom-prog City Burials de la Katatonia, The Outskirts of Reality al suedezilor de la Yuri Gagarin (la fel de ruși ca Russian Circles), senzaționalul disc transgender (de la post către prog) al americanilor de la Caspian (On Circles), revoluția de catifea a prog-rockului în epoca prog-metalului și djentului prin sublimul album The Island al britanicilor de la Echorec, dar mai ales minunata lume folk/prog a fiului rătăcitor POS (Pain of Salvation), Kristoffer Gildenlöw, Homebound.
Prezentul prog 2020 mai înseamnă și amânarea discului lui Steven Wilson, The Future Bites, o decizie de marketing, dar și o regiune plină de anxietate. De asemenea, Haken vor lansa în iunie discul Virus, titlu decis mult mai devreme decât momentul în care am început să coabităm cu SARS-CoV-2.
Dacă este să glumim, 2020 e an par, iar asta înseamnă că Leprous și-au ales bine strategia de a lansa albume în anii impari (2009, 2011, 2013, 2015, 2017, 2019). 2020, pentru a închide această buclă, este și un moment de revenire în forța a nemuritorilor Kansas, pe care toată lumea îi știe ca trupa aia cu Dust in the Wind, după care au făcut Scorpions cover în live-ul acustic din 2001 de la Lisabona. The Absence of Presence este doar al treilea material discografic pe care trupa originară din Topeka îl lansează în ultimii douăzeci de ani.
Nu o să iau în calcul zvonurile cum că Puscifer va ieși cu album în 2020, asta chiar dacă ar fi aproape un miracol să-l pe vedem pe Maynard James Keenan cu trei albume cu trei trupe diferite în trei ani consecutivi (A Perfect Circle – Eat the Elephant 2018, Tool – Fear Inoculum 2019, plus acest presupus Puscifer din 2020). Asta l-ar transforma pe băiatul nostru într-un fel de Clarence Seedorf, legendarul fotbalist olandez din anii ’90 și 2000, care a câștigat Liga Campionilor cu trei mari cluburi europene: Ajax Amsterdam în 1995, Real Madrid 1998 și AC Milan în 2003 și 2007.
Cel puțin trei generații de prog active în 2020. Caligula’s Horse bate la porțile canonului post-COVID
Având acest tablou sumar al prezentului meu în față, putem spune că cel puțin trei generații prog sunt active în acest moment. Anii ’70 își cer drepturile prin Kansas (din desantul Gentle Giant, Camel, Queen). Anii ’80 și ’90 sunt pe metereze prin prezențele lui Steven Wilson și Maynard, iar anii 2000 și 2010 vin cu forțele prezentului: Haken, Leprous, Riverside și, mai nou, Caligula’s Horse din Australia. Canonul prog, la început de deceniu, a serigrafiat o stea și pentru Caligula’s Horse, o formație port-drapel pentru această mișcare pe pământ australian. Alte nume emblematice pentru țara de la antipozi sunt Voyager, Anubis sau Dead Letter Circus.
Cangurii, deveniți band oficial în 2011, au păstrat cadența de un album la doi ani, fiind practic umbra de departe a norvegienilor de la Leprous. Moments from Ephemeral City (2011), The Tide, the Thief & River’s End (2013), Bloom (2015), In Contact (2017) se suprapun (involuntar) peste Bilateral (2011), Coal (2013), The Congregation (2015) și Malina (2017).
Einar pare că s-a grăbit cu Pittfals (2019), iar Rise Radiant (2020) are toate șansele să devină un album mai mult prog-rock decât prog-metal, cumva o cale menită să ne scoată la lumină (o formă de lumină de accent), după ce am ORBECĂIT prin catacombele izolării și distanțării sociale. Cu alte cuvinte, Rise Radiant e un prog-rock uman, care propune o ALTĂ hartă în universul prog, diferită de cea a curentului djent, curent condus de mașinile AI ale Periferiei, Tesseractului și Animalelor ca (și) Lideri.
Înainte de a trece să disec piesă cu piesă puzzle-ul Rise Radiant propus de Armăsarul lui Caligula, am rămas dator cu a doua carte de învățătură de la psihoterapeuta mea. Ne amintim că e important să trăim în prezent, asta era prima idee. A doua este aceea că nu toate războaiele de afară sunt și războaiele noastre. La fel nici toate vijeliile (The Tempest, prima melodie de pe album), nu ne produc daune ireparabile. Cu alte cuvinte, let time be the witness, the riot, the rain. O să lăsăm timpul să lucreze.
Caligula’s Horse – Rise Radiant 2020 (piesele I-IV)
The Tempest – Încă de la începutul călătoriei, suntem purtați printr-un labirint relativ, labirint pe care oricare nouă vizită a fiecăruia dintre noi îl face diferit dpdv vizual și tactil. Acest edificiu cu număr mare de încăperi și galerii are forța progului din deceniul #03. The Tempest este în primul rând începutul unei introspecții, o vizită la psihoterapeut însemnată cu roșu în calendar, dar și o formulare calmă către exterior, pe care ar trebui să o antrenăm & să o condensăm în relațiile cu ceilalți de acum înainte. Noul strigăt al supraviețuirii poartă mască și mănuși. Raportarea și resetarea relațiilor cu exteriorul (deși teme pivot ale albumului Caligula’s Horse) nu trebuie privite într-o cheie COVID-19.
Slow Violence – Această bucată creează un spațiu benefic și lent care, în ciuda numelui, e un safe space atât pentru cei care intră pentru prima dată în universul prog-metal, cât și pentru cei care rătăcesc plini de confuzie de la la un album la altul. Cu Slow Violence, australienii aleg trenul Haken, în detrimentul trenurilor Leprous sau Vola. Această mica bijuterie power-metal e și exercițiu extrem de reușit al solistului Jim Grey, care trece cu brio testul de maturitate al unui deceniu plin de realizări progresiste. Australienii au realizat și un videoclip pentru această melodie, care perorează despre o descompunere iminentă (sure decay), dar iarăși orice asemănănare cu SARS-CoV-2 e pur întâmplătoare.
Salt – Noul prog va avea în continuare piese lungi și va revizita constant zonele vulnerabile ale camerelor sufletului. De asemenea, noul prog nu uită că se trage din King Crimson sau Pink Floyd. Salt, a treia piesă de pe Rise Radiant, constituie prima alunecare în borcanul (înfiletat) cu melancolie. Apropierea de muzica suedezilor de la Opeth (trecuți în dosarul de presă la capitolul influențe) se face (de această dată) prin conectare la nivel baladesc. Salt e răspunsul peste ani la cântece precum Burden (de pe Watershed, 2008) sau To Bid a Farewell (de pe Morningrise, 1996). Diferența apare la nivelul de coordonate carteziene, suedezii mergând cu baladele la finalul discurilor, în timp ce australienii o proiectează aproape de mijlocul problemei.
Resonate – Dacă ai ajuns până aici, probabil că nu te vei opri până la finalul albumului. E chiar jumătatea călătoriei, iar ședinta ta de terapie se începe chiar acum. Nu ai întârziat. Psihoterapeutul sau psihoterapeuta cu care lucrezi ar putea, la un moment dat, să-ți pună în fundal (mai la începutul ședintei sau poate la finalul celor 50 de minute) piesa Resonate de la Caligula’s Horse.
Resonate e un intermezzo ce sună aproape a cappella, și care nu poate să nu te ducă cu gândul la duetul/dialogul intrinsec Anathema (Danny Cavanagh – Lee Douglas). Mă refer desigur la Parisienne Moonlight, inclus pe memorabilul disc Judgement (1999). Rise Radiant pare să fie un album care comunică fără echivoc și fără complexe cu toate marile nume ce au strălucit în 50+ ani de prog.
Caligula’s Horse – Rise Radiant 2020 (piesele V-VIII)
Oceanrise – Aici apar (la intrarea în a doua jumătate a albumului) primele semne că orice proiect măreț din anii ăștia nu poate să nu conțină elemente de anxitetate. Vorbim practic de teama de viitor, de care a auzit până și Incitatus, calul favorit al împăratului roman Caligula (31 august 12 d.Hr. – 24 ianuarie 41 d.Hr.). Metafora fluxului oceanic este mai mult decât suficientă pentru a sublinia incertitudini la nivel sufletesc, la nivel social și la nivel global.
Ne amintim că înainte de pandemie, Australia s-a confruntat cu o serie de incendii forestiere devastatoare. Deși nu-mi place să lansez avertismente sau să postulez direcții sau reguli, cred că progul deceniului #03 va fi eco-friendly sau nu va fi deloc. Chiar dacă doar la nivel metaforic și poetic, Rise Radiant are și factorul ECO. Big like pentru solo-ul de chitară marca Sam Vallen din fluxul oceanic.
Valkyrie – Cel mai bine am începe aici cu definiția dată de Wikipedia pentru Walkirie. În mitologia nordică, walkiriile sunt divinități feminine minore, care îl slujesc pe zeul Odin. Scopul lor este să îi aleagă pe cei mai eroici războinici care mor pe câmpul de luptă și să îi ducă în Valhalla, unde aceștia vor deveni „Einherjar”. Practic, e vorba tot de o călătorie. Valkyrie e piesa care ne trece din lumea care tinde spre inteligență artificială spre o lume care începe să aprecieze din nou mirosul de brad într-o garsonieră de la etajul șase.
Bonus: liftul nu mai merge și am urcat bradul pe scări. Și pentru că AI nu poate să dispară, cum nici Zoom, Facebook sau Google nu vor dispărea, Caligula’s Horse face un compromis, care poate schimba fața progului contemporan: lasă latura tehnologică în seama britanicilor de la Haken (pe culoarul comun de alergare) și preia un sector pe care îl voi numi plastic Mama Natură. Poate deceniul #03 va fi condus de un soundtrack Haken’s Horse (no pun intended).
Autumn – A doua baladă de pe Rise Radiant. E scrisă ca la carte, fără niciun fel de artificiu la purtător. Glasul cald al lui Jim Grey, chitara extrem de pașnică, liniștea din fundal, toate acestea lucrează pentru o STARE DE BINE ȘI PACE. Ea poate veni fie din piesa Autumn, fie după o oră de yoga, o sesiune de hipnoză sau o plimbare cu bicicleta. Dacă prima dată am căzut în borcanul înfiletat cu melancolie la piesa Salt, de data asta suntem pregătiți, și vom rezista tentației. Pur și simplu ne bucurăm de proiecția toamnei prin acordurile muzicale ale Caligula’s Horse.
The Ascent – Bine ați venit la ascensiunea finală. Sunt gazda dumneavoastră, Incitatus. Vom merge împreună prin piesa The Ascent, timp de zece minute. Dacă vreți să puneți pauză, să vă întoarceți la o piesă anterioară, o puteți face, dar să nu mă acuzați că ați pierdut poezia momentului. Avem de a face cu cea mai prog compoziție de pe Rise Radiant și sunt sigur că asta ar crede (dacă i-am întreba) și Geddy Lee Weinrib, John Petrucci și chiar Daniel Tompkins.
Ar fi probabil cel mai fain consens din istoria genului și asta ar însemna un moment de coeziune post-COVID/post-prog. The Ascent mai înseamnă și urcarea muntelui, urmând pașii pe care îi parcurge cerbul de pe coperta albumului Caligula’s Horse, încă un semn că australienii sunt puși pe ECO-fapte mari.
EPILOG
Ora de psihoterapie se apropie de final. La minutul al cincilea al ultimului cântec de pe disc își fac apariția poezia și liniștea poetică, în momentul în care barierele de distanță sunt suprimate cu un ultim efort. Important e că ochii rămân deschiși în prezent, iar creșterea strălucitoare (traducere aproximativă și persoanală a titlului materialului discografic) poate veni mai încolo, după ce ieșim la aer. Timpul baricadelor în muzica prog a trecut. E momentul spațiilor largi, al progului cu față umană. Iar Calul lui Caligula vine pe un teren organizat & organic.
Comentarii recente