Southern classic rock, blues, reggae, jazz, country, doar câteva dintre ingredientele la vedere ale unui cocktail care a ținut lumea progresivului american timp de aproape 5 decenii. Nu există în istoria Progului prea multe trupe care să fi rezistat trecerii timpului cu atâta îndrăzneală și succes. The Allman Brothers Band este însă una dintre acestea.
Păi și de ce i-aș asculta dacă au fost contemporani mai degrabă cu bunicii mei?
Pentru că nu tot ce e vechi e neapărat perimat, iar în cazul lor, ca al multor altora, este mai degrabă vorba de o neînțelegere a fenomenului sau o abordare superficială, decât de un material artistic necalibrat vremurilor.
Înființată în 1969 de către Duane și Gregg Allman împreună cu Dickey Betts, Berry Oakley, Butch Trucks și Jai Johanson, acest supergrup a trecut prin mai multe etape de componență, destinul membrilor fiind adesea parcă desprins dintr-un scenariu în care actorii principali sunt sacrificați fără scrupule (doi dintre componenți au murit în accidente de motocicletă). Însă nu asta face specială această trupă. Deși începuturile lor au fost marcate de rockul unor Beatles, Hendrix sau Cream, esențele exotice de R&B sau reggae, prezente doar mai degrabă ca și flavour decât ca structură muzicală în sine, dar și o tehnică excelentă, mult înaintea vremurilor, au făcut ca albumele lor de studio să strălucească într-un fel anume, iar live-urile lor să ajungă un landmark veritabil și după zeci de ani.
Albumul de debut, The Allman Brothers Band (‘69), Idlewild South (‘70) dublate de excepționalul concert Live at Fillmore East, Eat a Peach (‘72), Brothers and Sisters (‘73) sau mult mai recentul Hittin The Note (2003) sunt albume de referință, asupra cărora, orice ascultător de prog, de blues sau rock ar trebui să se oprească măcar o dată în viață.
Nu există exigențe pe care această trupă să nu le întrunească : tehnică, originalitate, o anumită naturalețe a combinațiilor propuse, un “dialog” excepțional între instrumente, elemente de artwork care completează albumele și mai ales o calitate excepțională a înregistrărilor. Deși multe dintre materiale se înregistrau în acei ani de glorie ai progului pe repede înainte, atenția pentru mixajul înregistrărilor, chiar și a celor live, poate fi și astăzi comparată cu cele mai bune din domeniu.
Dacă ar fi să recomand însă un album din cele menționate, categoric te-aș îndemna să asculți Eat A Peach, un regal în care cu siguranță vei regăsi esența acestei trupe. E suficient să arunci un ochi pe artwork-ul de la interior al acestui album, să asculți chitara lui Dickey plângând după chitara lui Duane, sau ritmurile de tobe care inundă un peisaj altfel viu și trepidant.
Dacă ai mai fost purtat de curiozitate în universul Blues-ului sau a rockului clasic, aceste acorduri îți vor părea familiare și foarte naturale. Dacă însă ai ocolit aceste zone, nu ar fi rău să le cunoști în această formă dinamică și bine închegată. Pot fi un punct de plecare solid în descoperirea unor sonorități de blues (mai vechi sau mai noi). Până la urmă, dacă rockul de astăzi îți dă fiori, poate că ideea că a plecat de la niște trubaduri aflați pe plantațiile de trestie de zahăr sau bumbac nu ar trebui să te înspăimânte atât de tare. Hai, curaj! Binele învinge, mai ales când ți-l faci singur!
Dig deep, dig harder, dig responsibly!
Comentarii recente