Am să continui călătoria noastră spre trecut cu o trupă mult prea adesea ignorată și lăsată în umbra unor nume mai vizibile : Camel. Acum ceva vreme, pe un grup se discuta despre cât de obscură a devenit trupa asta în anii 70 și cât de nedrepte pot fi uneori topurile, clasamentele, casele de discuri și în ultimă instanță, noi consumatorii de muzică. Pentru că singurele motive pentru care această trupă a căzut într-un con de umbră, au fost niște motive care nu au nicio legătură cu actul creativ în sine sau cu calitatea materialului discografic.
Creată în jurul lui Andrew Latimer (chitara, flaut, voce), în 1972, Andy Ward (tobe), Doug Ferguson (‘72-’76)> Richard Sinclair (‘76-’78)> Colin Bass (78 – prezent) – bas, și Peter Bardens (‘72-’78)> Kit Watkins / Jan Schelhaas (‘78 – prezent) – clape, completat în ‘76 de Mel Collins (saxofon), acest supergrup a compus între 1973 și 1979 câteva albume senzaționale. Decăderea progului începută cu sfârșitul anilor 70, invazia masivă a punk rockului în topuri, la fel ca și mediatizarea mult mai masivă a popului, au făcut din creațiile lor ulterioare niște repere foarte rar întâlnite în discografiile ascultătorilor de prog și prea puțin cunoscute.
Albumul de debut, Camel din 1973, s-a bucurat de un debut extrem de rezervat, atât din partea criticilor cât și a fanilor, aș zice prea atrași de numele mari (deja consacrate de pe scena rock) dar și a celor care dădeau deja tonul în lumea progului (Yes, King Crimson, Pink Floyd, Emerson Lake andd Palmer). Mirage, apărut în 1974 a adus puțină notorietate, însă Snow Goose – un album concept din 1975, a fost confirmarea supremă a talentului acestor muzicieni. Moonmadness, apărut în 1976, venit în siajul capodoperei Snow Goose a fost primit mai puțin elogios in UK, însă a reușit să ajungă în SUA, unde practic a pus pe harta progului numele Camel. I Can See Your House From Here (1979), Nude (1981) sau Harbour Of Tears (1996) sunt albume solide care merită ascultate și chiar aprofundate. Conținutul albumelor Camel se înscrie în aria Simfonic Progresivului / Art Progresivului iar cele din anii ‘80-’90, au avut evident și câteva influențe Neo Prog. Într-un mod aș zice meritoriu, lumea criticii de prog de pretutindeni, folosește astăzi, în termeni extrem de laudativi creația celor de la Camel, folosind-o ca și repere în foarte multe review-uri, având în vedere originalitatea și particularitatea acesteia. Așa că un proces de repunere în drepturi, este astăzi în deplină derulare, demers căruia mă alătur nu din dorința de a mă alinia unui trend, ci din convingere. Iar dacă doriți să începeți cu un album extrem de solid, care poate candida oricând ca și originalitate și savoare cu cele mai galonate albume din istoria progului, vă recomand Snow Goose.
Un alt material extrem de agreabil, dar în același timp aș zice chiar obscur, îl consider albumul solo al basistului Colin Bass – An Outcast To The Islands din 1998. Este un album care m-a cucerit iremediabil de la prima ascultare și pe care îl recomand cu căldură.
În încheiere aș mai zice doar atât : dacă aveți ocazia să-i vedeți live (pentru că încă mai concertează), nu faceți ca mine și ratați o ocazie rarisimă. Au fost una dintre stelele de la Night Of Prog 2018, cu o interpretare absolut superbă a albumului Snow Goose.
Dig deep, dig harder, dig responsibly!
Comentarii recente